Papura & stuff
publicat de mirela
Daca tot suntem in Tara Stufului si a lui Papura Voda ar fi pacat sa ne irosim sansa. De la cosulete si pana la vechile si frumoasele rogojine, toate produsele sunt facute de mana, cu materie prima furnizata de darnica Delta a Dunarii.
Revin!
Lasa un comentariu
“Ochi pentru ochi…”, iar lumea va sfârși oarbă!
publicat de mirela
De-aiurea: Scrisoare pentru tara mea. Sau ce-a mai ramas din ea.
Nu-mi iubesc ţara.
Trebuie să fie aşa, din moment ce nu-mi vine decît să vorbesc urît despre ea. Să-i spun vorbe grele în fiecare oră, în fiecare dimineaţă, cînd întîrzii cît pot de mult întîlnirea cu oamenii, locurile, serviciile, televiziunea, pîinea, mirosurile, maşinile, culorile, limba ei.
Am obosit de ţara asta. Am obosit de ţara în care cei care conduc mă cred prost şi-mi spun “omul simplu, de pe stradă”, omul căruia se simt datori să-i explice cum stau treburile, într-un limbaj gîngav, analfabet, ca acela folosit de adulţii inculţi, pentru a răspunde gîngurelilor unui bebeluş.
Am obosit de ţara în care nimic nu este ceea ce pare: un site colorat cu multe promisiuni al unei grădiniţe private e doar un paravan în spatele căruia se află o clădire care-i adăposteşte pe preşcolari de ploaie cît timp părinţii se află la serviciu (altfel, educatoarele îşi roagă colegele de breaslă mai norocoase, de la alte grădiniţe, să fure plastilină şi creioane).
Avocatul care-mi promite că va cîştiga procesul n-are niciodată chitanţier pentru banii pe care-i dau şi nici argumente în instanţă. Nici şefa firmei de recrutare nu-mi dă chitanţă pe banii primiţi, pe care i-am dat soţului ei, venit la întîlnire în trening, într-o staţie de autobuz. Atunci s-a desfăşurat şi ultima secvenţă de colaborare, fiindcă plata taxei n-a fost urmată de nici o invitaţie la un interviu. Editura la care s-a angajat prietena mea, editură foarte renumită, scoate cărţi de filozofie de pensionar trist, de jucător de table fără noroc, şi literatură erotică, pe lîngă care graffiti-urile din WC-urile şi gările publice sînt suave declaraţii de amor.
Iar patronul te felicită dacă ai reuşit să-i promovezi cărţile doar printre cei sau, mai bine zis, cele cu care încă nu s-a culcat. Că aşa, ar fi putut s-o facă şi el… Profesoara de franceză a nepotului meu miroase a vodcă, profesorul de religie nu-l lasă să iasă în timpul orei să facă pipi, iar cea de fizică pleacă în Grecia din două în două săptămîni (plus în vacanţele şcolare). Redacţia la care m-am angajat are două birouri pentru redactori – unul pentru făcut sex – şi un art director care ilustrează un articol despre cartea Golful francezului cu două fotografii: una cu o lagună şi cea de-a doua cu un francez. Anonim. Adică nu ştim dacă e francez, dar are bucle pudrate de secol XVIII şi zîmbeşte
tîmp spre obiectiv. Fotografie pe care a schimbat-o, la insistenţele mele, multe, năduşite, cu o imagine portocalie a unei corăbii în apus de soare. Pentru lagună n-am mai avut suflu. Şi nici pentru corabie.Redactorul-şef spune că-i genial, că face şi art şi e şi director,că numai el poate să aplice, în Photoshop, ghiocei pe rochia vedetei şi numai el poate să ilustreze un reportaj despre copiii orfani cu un copil cu ursuleţ în braţe, şi clipul Nokia – cu mîini înlănţuite.
Din cauza lui, întreaga redacţie şi-a dat demisia. A rămas doar redactorul-şef. Isteric şi nefericit. Din cauza celor care au pregătit o conspiraţie împotriva lui.
Am obosit de ţara care-mi spune că orice speranţă are rădăcini firave şi că orice opţiune sinceră, onestă se dovedeşte a fi cretină. Am obosit ca din patru în patru ani să aleg prost, împreună cu alte 22 de milioane de locuitori, de oricare parte a baricadei am fi. Am obosit să sper că cel care se numeşte şef de guvern sau preşedinte de ţară sau măcelar sau avocat sau cîntăreţ chiar se pricepe la ceea ce diploma, votul, discursul spun că se pricepe.
Am obosit de ţara care mă transformă în victimă sau complice. În victimă, fiindcă oricît de multe rele s-ar întîmpla în ţara asta, oricît de multă corupţie ne-ar tăia răsuflarea cu duhoarea ei, statul, legile,
funcţionărimea, judecătorii, DNA-ul, Guvernul, Parlamentul par cu toate că există într-un univers diafan, paralel cu al nostru, din care aruncă, din cînd în cînd, o ocheadă către noi, să ne supravegheze. Să ne certe că n-avem răbdare să ajungă şi la noi bunăstarea. Să ne dojenească, cu glas de domnu’ Trandafir acrit, pentru iresponsabilitatea cu care le cerem imposibilul, în condiţiile unei moşteniri grele.
Am obosit să fiu victima statului care mă fură la facturi, la impozite sau în justiţie, victima patronilor
care mă pot exclude din organigramă din trei ţipete şi două semnături, victima poliţiştilor care mă roagă să nu reclam furtul din buzunare.
Orice protest este inutil. Orice gest de solidaritate, orice iniţiativă care m-ar putea transforma în cetăţean sau concetăţean, în membru al unei comunităţi rezidenţiale sau al unei organizaţii se fîsîie în faţa privirilor nepăsătoare, a replicilor de tipul “c’eşti copil” sau “mă laşi?!” sau a celor care transformă iniţiativa în afacere profitabilă pentru ei şi dezastruoasă pentru beneficiari. Iar renunţarea mă face complice cu cei care acceptă ca lucrurile să meargă prost, din neputinţă, din interes, din indiferenţă.
Sînt complice, prin tăcere, cu toţi impostorii, mincinoşii, neisprăviţii, hoţii, de care depind, într-un fel sau altul, în bătăliile mele mărunte, de zi cu zi.
Am obosit de ţara unui singur televizor, a unui singur program în care se amestecă, de-a valma, senzuale cu securişti nejudecaţi, brăilence cu analişti obosiţi, discuţii lălîi despre salarii enorme, furt la factură, poliţişti beţi, judecători mituiţi, miniştri penali cu breaking news-uri împotriva cărora tot românul moţăie: învîrteli, băşcălii, ogici, ciumace, anchete de doi şi un sfert, morţi de trei parale, incesturi de patru stele.
Am obosit să aud sau să citesc comentarii lungi, strivite de ură sau înmuiate de slugărnicie, ale jurnaliştilor obosiţi din presa românească. Am obosit de vorbe grele de prostie, nesimţire, ipocrizie, inepţii, vorbe care nu mai interesează pe nimeni, vorbe caraghioase, care-i transformă pe toţi ciutacii, dumitreştii şi morarii în bufoni disperaţi ai orelor tîrzii de televiziune.
Am obosit să văd societatea civilă, care face curat în universităţi şi alegeri, înghesuită pe liste de alegeri europarlamentare ale unui partid majoritar.Am obosit să aud că singurul lucru pe care-l avem de opus alegerii fiicei preşedintelui în Parlamentul European este pluralul nefericit “succesuri”. Am obosit să văd susţinători sinceri ai preşedintelui, care vor salariu de jurnalist independent. Am obosit să văd jurnalişti independenţi care devin guvernatori interesaţi.Am obosit să-l aud pe ministrul Culturii ţinînd-o langa cu explicaţiile despre pleaşcă şi iubire de preşedinte.
Am obosit să văd reportaje cu oameni care mănîncă din gunoaie, copii violaţi, preoţi care ţin liturghii erotice, puştile lui Michi Şpagă, termopanele lui Adrian Năstase, oameni care se împerechează cu oi, ţărani care tasează pămîntul cu obuze încă detonabile, pensionari care se străduiesc să prindă două porţii de sarmale de 1 Decembrie, ţigănci care-şi arată popoul poliţiştilor, şoferi beţi, criminali filmaţi în circa de poliţie, înmormîntări în direct, sicrie fotografiate cu mobilul, ştiri animate despre ficatul de 20 de kilograme al unui cîntăreţ, oameni urcaţi pe cruci ca să vadă mai bine groapa, cozile isterice de Sfînta Paraschiva şi de Izvorul Tămăduirii, proteste pe marginea balconului sau a macaralei şi comentariile profesioniştilor care încep cu: “Ce efect poate să aibă violul asupra unei fetiţe de 12 ani?”. Mă obosesc profesioniştii televiziunilor, chiar şi fără comentarii.
Fiindcă sînt aceiaşi. Şi apar des. Foarte des. În ţara asta nu mai există un psiholog cumsecade, un profesor eminent, un cîntăreţ talentat, un analist respectabil, un preot cu har, un poet înzestrat: toţi devin vedete şi, în clipa imediat următoare, descoperă că au văzut idei. Despre orice altceva decît meseria pe care altfel ar fi putut s-o practice onest şi din care să aibă un venit regulat.
Mă obosesc emisiunile care-mi promit că vor dezbate soluţiile anti-criză şi în care invitaţi şi moderatori ajung să vorbească despre beregate, prostănaci, caraghioşi, şobolani rozalii, lupta dintre fata preşedintelui şi intelectuali,despre insinuările cutărui senator,despre sforăitul din Parlament al nu ştiu cărui deputat, despre nepoate de senatoare care sînt de fapt amante de miniştri. Am obosit să văd feţe lungi de jurnalişti care anunţă, cu acelaşi ton grav, de început de apocalipsă, şi că se
măresc facturile, şi că s-a dus dracului rapiţa în Alexandria ,şi că Mutu are tendonul rupt. Sau că nu-l mai are deloc. Am obosit să aud de mitică-de-la-ligă, naşu-sandu, meme-stoica, galactici, jucători-titraţi, distracţie-pe- cinste.
Am obosit să ştiu că din atîtea cazuri de malpraxis în medicină, un singur doctor a fost condamnat pentru viol.
Mă oboseşte Mihaela Rădulescu, şi cei care o combat, şi cei care o apără.
Mă oboseşte oricine comentează un film, o carte, un spectacol, mai departe de rude, prieteni sau părinţi, fără să poată arăta vreun act, o diplomă, care să-i confere acest drept.
Am obosit să mă tot întreb cine este cel sau cea care apare pe prima pagină a tuturor ziarelor, fără să reuşesc să-mi amintesc vreo ispravă, bună, rea, dar în orice caz extra-ordinară, care să merite măcar efortul scanării fotografiei lor.
Am obosit să văd că patroni de firme de salubrizare îşi dau cu părerea despre expoziţii de artă, că pe Wikipedia Mircea Badea este actor român, că Monica Tatoiu are răspuns pentru orice – de la încălzirea globală, la cum nu trebuie să renunţi la speranţa de a avea orgasm. Am obosit ca, la douăzeci de ani de la Revoluţie, să-i înjur tot pe Iliescu, Năstase, Văcăroiu, Şerban Mihăilescu, Viorel Hrebenciuc, Talpeş, Mitrea, Vadim Tudor, Voiculescu, Adrian Păunescu etc. Am obosit, de fapt, să nu am încredere în nimic şi nimeni.
Am obosit să scriu acest protest. Nu va folosi la nimic. M-am gîndit, la un moment dat, să le cer oamenilor obosiţi ca şi mine să iasă în stradă. Dar am în faţa ochilor imaginile filmate la diferite
proteste: pancarte şi lozinci analfabete, revendicări haotice şi isterice, feţe tîmpe în fundal care transmit salutări familiei, sindicalişti mîngîiaţi pe frunte de opoziţie, trecători plictisiţi şi amintiri duioase
despre concediile la mare din vremea fraţilor Petreuş şi a Daciilor în rate.
Am obosit de ţara în care nu se întîmplă nimic.De ţara care m-a făcut să privesc cu lehamite drepturi la care am tînjit ani mulţi şi grei în comunism. Mie, omului simplu de pe stradă, mi-e lehamite de dreptul meu de a vota. De dreptul de a fi informat. De dreptul de a protesta. De dreptul şi obligaţia de a-mi apăra ţara . De dreptul de a mă asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate şi în alte forme de asociere. De dreptul de a avea acces la tratamente corecte în spitale.
De dreptul de a fi egal cu ceilalţi români în faţa justiţiei.
De aceea spun că nu-mi iubesc ţara. Mi-a mai rămas,totuşi, un singur drept: acela de a circula liber în străinătate. De a emigra. Poate c-a venit timpul să-l folosesc.Ştiu bine că nici acolo nu umblă cîinii cu covrigi în coadă. Sper doar ca acolo, într-o limbă străină şi pe străzi curate, să am timp să mi se facă dor de ţara mea. ”
Acest articol reprezintă într-o formă concisă şi condensată exact lucrurile pe care le gândim toţi cei dezamăgiţi, şi a fost concepută şi dată publicităţii de regizorul Alexandru Tocilescu, cel convins de faptul că media românescă e vinovată pentru genocid cultural.
“Ochi pentru ochi…”, iar lumea va sfârși oarbă!
Așa e viața: ne propune o versiune a existenței fără puncte, făra virgule.
Nouă ne revine sarcina să adaptăm punctuația…, iar această punctuație va fi în final cea care va face diferența.
Sunt câteva principii simple:
Nimic de făcut. Nimic de forțat. Nimic de dorit. Și totul vine de la sine. Atât de simplist să fie oare? Atât de banal? Să nu ne dorim nimic pentru a primi totul?
Nu ar fi mai simplu să adoptam unul dintre principiile tibetanilor?
Să cultivăm dragostea și mila, aceste două concepte dau vieții adevărata punctuație. Restul, ..sunt mărunțișuri!
Lasa un comentariu
Cetati vechi… si frumoase
publicat de mirela
Enisala, Yeni-Sale, Enişala, Heraclee sau Heraclia.
Cum i-aţi spune, e totuna. O fortăreaţă medievală impresionantă, care domină lacurile Razim şi Babadag, mustind istorie şi romantism, situată într-un complex arheologic cu numeroase vestigii din epoca neolitică până în evul mediu.
Conform izvoarelor on-line (http://ro.wikipedia.org/wiki/Enisala,_Tulcea) cercetările arheologice au fost începute în anul 1939 și au continuat, cu mici întreruperi, în perioada anilor 1970-1998.
Fortificația de la Enisala a făcut parte din lanțul de colonii genoveze care îngloba orașele de la Gurile Dunării, iar istoria spune că între 1397 – 1418, în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân, cetatea a făcut parte din sistemul defensiv al Țării Românești. După cucerirea Dobrogei de către turci la 1419/1420 aici a fost instalată o garnizoană militară otomană.
Ulterior, datorită înaintării stăpânirii turcești dincolo de Gurile Dunării, până la Cetatea Albă și Chilia (1484) și ca urmare a formării cordoanelor de nisip ce separă lacul Razelm de Marea Neagră, cetatea a fost abandonată. În secolul al XVI-lea aceasta nu mai corespundea intereselor strategice și economice turcești (otomane).
Materialele descoperite în urma cercetărilor arheologice și mai ales monedele bizantine, genoveze, tătărăști, moldovene, muntene sau turcești atestă rolul militar, politic, administrativ și economic pe care l-a îndeplinit cetatea.
Amatorii vechiului sau numai ai plimbării pot ajunge la cetate fie dinspre Constanţa, fie dinspre Tulcea. Oricum ar fi, drumul este bun (cu mici excepţii dinspre Tulcea) iar peisajul face cât o mie de cuvinte.
Nu trebuie să scăpaţi din vedere faptul că pentru vizitarea cetăţii se percepe o taxă de 2 lei care nu include nici un fel de ghidare. Iar dacă nu vă faceţi simţită prezenţa, riscaţi să vă treziţi strigaţi, la plecare, de paznic, care va alerga cu chitanţierul după voi.
Histria
Numele cetății Histria (Istria în limba greacă), e dat de denumirea fluviului Istros, cum era denumită Dunărea de către greci. Așezarea era înconjurată de un puternic zid de apărare (numai partea vestică a zidului cetății avea 10 turnuri și două porți), era alimentată cu apă prin conducte lungi de peste 20 de kilometri, care alimentau și termele construite în epoca romană, străzile erau pavate cu piatră, și poseda atât instituții de educație fizică (gymnasion) cât și cultural-artistice (museion)
Histria fost întemeiată de coloniști greci din Milet în jurul anului 657 î.C. (după istoricul Eusebiu din Cezareea) sau 630 î.C. (după Skymnos), ca port la Marea Neagră și distrusă prin secolul al VII-lea d.C. de invaziile avaro-slave.
Strabon scria că cetatea Histria se află “la o depărtare de 500 de stadii de gura sacră a Istrului”.
În prezent, se pot vizita: zidul de apărare, cu turnuri și bastioane, care închidea de la vest către lacul Sinoe suprafața mai mică a orașului roman târziu de circa 7 ha (cuprinzând fosta acropolă a orașului grecesc). Acolo pot fi văzute ruinele conservate ale templelor grecești din zona sacră, străzi pavate și cartiere de locuințe sau ateliere, mai ales romane, terme, bazilici civile și creștine și, în centrul orașului, una dintre cele mai mari bazilici creștine din regiune, datând din secolul VI d.C.
Lasa un comentariu
Relax…
publicat de mirela
Poveste pentru pitici (de Bogdan cel talentat!)
Odata, pe timpuri stravechi si domoale, cind parcă si soarele rasarea mai devreme, undeva departe, in lumea împînzită de codri, sub obrazul unui munte batrîn, ba chiar în pîntecele lui, în nesfârşite peşteri săpate de rîuri demult uitate, îşi aveau sălaşul locuitorii bărboşi şi pîntecoşi al unui tainic regat al piticilor.
Ei erau cuminţi si harnici si în lumea lor nu găseai niciodata vrajbă sau întristare. Ehei, si multe minunăţii scoteau ei la iveală din măruntaiele muntelui, dar si mai multe făureau cu mâinile lor dibace, care stiau rostul dălţilor, ciocanelor, iar la nevoie si pe cel al săbiilor scurte si lucitoare, al bărzilor tăioase şi al arcurilor ce şuierau săgeti nevazute.
Iar cind o dată pe an se arătau in satele din lumea oamenilor, era intotdeauna lucru de mirare. Si ce se mai stringeau târgoveţii in jurul cetei de pitici care-si scormoneau samarele de rodul muncii din noaptea peşterii.
‘Ia te uita ce limpezi sunt potirele astea de clestar!’, se mira cite un tirgovet iesit in lume in straie de sarbatoare.
‘Ho, ho, ho! Limpezi si pastreaza apa mereu rece si proaspata. Iar vinul il face mai dulce sau mai amar, dupa inima stapinului!’, raspundea Regele Piticilor, batrînul Gorn, cu barba alba ca neaua si frumos împletită.
Si cum straluceau piticii in armurile lor de argint peste care aveau aruncate pe umeri mantii largi din piei de caprioara, de mistreţ ori de urs, legate pe piept cu lanţuri grele de aramă si strânse cu catarame de aur! Si cit de veseli le erau ochii si cit de sprintene miscarile!
‘Ia te uita cum luceste in soare colanul acesta!’, a zis o tinara domniţă cu vocea ei încă mlădie.
‘Ba la lumina lunii luceşte si mai dihai!’, a ris Regele Gorn cu şiretenia celor mai bine de doua veacuri ce-i albiseră barba. Si fără să mai şovăie, cu un zimbet bun sub musteaţa-i stufoasă, regele îi şi puse in palma cea albă a domniţei colanul cel de argint cu pietre albastre si ea-l privi uluita.
‘Un dar, din dărnicia bătrinului munte!’, a strigat Gorn, făcînd o plecăciune, iar sătenii au izbucnit in urale. Caci de atita vreme de cind faceau negoţ cinstit cu oamenii din satele din vale, piticii ştiau să le câştige bunăvoinţa şi încrederea.
‘Da’ pe suliţa asta, ciţi galbeni?’, a intrebat un strajer tinăr si vinjos punînd mîna pe o suliţă de aramă.
‘Da’ pe scutul asta rotund si impodobit cu cerbi care zici ca sunt aievea?’, a intrebat un altul.
‘Da’ pe brăţara asta de piatra verde?’, s-a băgat si un bogătan care voia ,chipurile, sa-i facă o bucurie nevestei.
Da’ pe aia, da’ pe ailalta, da’ pe cealalta….si asa, piticii abia isi desfăceau marfa că şi o preschimbau in cele trebuincioase vieţii peşterii- niscai butoiaşe cu vin, cu brinzeturi ori miere, suluri de pinzeturi groase, saci de fructe proaspete sau uscate si cite si mai cite!
Si asa, o zi, cel mult două stăteau piticii în mijlocul târgoveţilor mai inalţi ca ei, dar mai puţini la ani, apoi luau calea codrului si a muntelui, mânând de căpestre neasemuiţi cai sălbateci incărcaţi cu toate cele şi care ascultau de vorba şi de mângâierea piticilor ca prin farmec.
‘Se spune că pe ei nu-i atacă fiarele nesătule ale codrului!’, murmura cu vocea intrebătoare cîte un ucenic de vînător ce abia prindea tainele urmei.
‘Si-apoi las’ ca de s-o nechibzui vreo ceată de lupi sa-i încerce, n-ar fi de mirare să se aleagă fără blănurile cele cenuşii. Căci ştiu jupânii pitici sa-şi facă de folos săbiile cele scurte şi arcurile cele curbate!’,socotea cite un tîrgoveţ mai ştiut.
‘Să nu vă uitaţi în ochii cei mari şi negri ai piticilor. Că n-o să aveţi noroc în dragoste!’, arunca vorba şi moaşa satului înspre fetele numai bune de măritat ce-şi încercau cu drag noile odoare femeiesti cu care aveau să se fălească la petreceri.
Dar piticii ce-şi duceau încet incet spre umbra codului caii sălbatici încărcaţi cu samare chibzuit aşezate, lăsau in urmă toate aceste vorbe, asa cum le lăsau în fiecare an, cînd urcau îndărăt de prin sătucele risipite sub poalele muntelui.
Oare unde şi-or avea sălaşul?, se întrebau în urma lor oamenii, privind cu teamă şi mirare spre crestele mereu înzăpezite ale munţilor, acolo unde doar balaurii, duhurile vîntului si vulturii se mai încumetau.
Si îndată ce iarna cădea peste inălţimi, piticii zăvorau cu descîntece grele poarta muntelui si se trăgeau spre adîncuri mai calduroase, unde vesel sunau dălţile ce desenau şiraguri de flori pe bolţile de piatră cenuşie, ciocanele ce băteau săbiile încinse in foc şi armurile cele mai trainice, glasurile şoptite ale giuvaergiilor ce şlefuiau cu migală pietrele cele scumpe, dar şi cîntece vechi ce povesteau de lucruri de mult petrecute.Toate erau bune si tainice si parcă şi piatra era mai moale!
Intr-una din acele zile insă, Regele Gorn se hotărî să viziteze sălile comorilor regatului. Acestea erau cele mai tainice sali ale muntelui, cufundate in adîncimi tăioase şi de negîndit, la care ajungeai pe căi si pe pasaje secrete, multe din ele neştiute nici măcar de cei mai vechi locuitori ai peşterilor.
Ba unele intrări erau vrăjite, că dacă le treceai pragul fără voie, îndată adormeai intr-un somn adînc, iar in sala tronului suna un clopoţel de argint si regele degrabă trimitea din străjile sale credincioase să vadă de cele intâmplate.
‘Să mergem in sălile cele ascunse ale comorilor!’, zise Gorn şi-şi luă cu el pentru aceasta zece din gărzile cele mai straşnice.
Si se asternura ei pe drum inspre sălile din adinc, mergînd multă vreme in tăcere, doar in pîlpâiala torţelor ce risipeau o mireasmă plăcută, de cetină şi în drumul lor trecură peste nenumărate podeţe înguste, din piatră, de sub care se auzeau susurând pâraie si izvoare ce necontenit sfredeleau piatra neclintită a muntelui.
Iar gărzile se dovediră şi ele trebuincioase, căci într-un loc un stol de lilieci negri si uriaşi săriră asupra neaşteptaţilor şi neanunţaţilor musafiri bărboşi şi mici de statură.
‘Afurisite lighioane, bine că am isprăvit cu ele!’, spuse un străjer bătrîn, vînjos si noduros, vârându-si sabia în teaca.
Căci liliecii simţind pe pielea lor dîrzenia bravilor pitici si tăria oţelului lor cel mai bun, se împrăştiară speriaţi, care încotro.
‘Nu credeam să crească aşa de mari, netrebnicele lighioane!’, se miră un altul, împingând cu piciorul , intr-un hău adînc, leşul unui liliac negru de mărimea unei gîşte sălbatice.
‘He-hei, bunul meu prieten, e semn că ne apropiem de sălile comorii!’, găsi Regele Gorn de cuviinţă să spună şi-l bătu prieteneşte pe umăr.
‘Peste puţin, vom intra în încăperile unde Regele Şerpilor şi neamul său îşi au sălaşul!’, mai murmură Gorn, cu voce domoală, ca pentru el.
‘Regele Şerpilor?!’, se cutremură una din gărzi şi-şi cumpăni în mâini barda tăioasă.
‘Nu va fie teamă, căci demult-demult, regii noştrii din străvechime s-au înţeles cu neamul cel şerpesc. Le-au dat voie să-şi facă sălaşul aici, în aceste locuri de nepătruns, iar de atunci neamul şerpilor stă strajă comorii, dar şi nouă , de toate primejdiile adâncurilor. Căci înţelepţii şerpi ştiu că muntele are multe taine.’, zise Gorn si gărzile îl priviră cu multă admiraţie, pentru înţelepciunea lui.
Si iarăşi mai merseră ei ce mai merseră, pînă ce ajunseră la nişte trepte albe din marmură, ce dădeau într-o sală largă şi înaltă, cu zeci de coloane subţiri, sculptate la colţuri cu capete de balauri cu limbile despicate.
Pardoseala acelei încăperi era toată făcută numai şi numai din rubine scânteietoare, ce în văpaia torţelor lăsau în aer o sclipire sângerie. Iar de undeva, din ecourile cele largi şi netulburate ale sălii, şoapte reci şi înfiorătoare se înfiripară ca într-un cântec sfâşiat.
‘Ce-a fost asta?! Jur că parcă m-a atins cineva pe umăr! , a strigat cu nedumerire şi mânie fioroasă un pitic bărbos si încruntat.
Pe dată scoase Gorn, de sub mantia lui, toată numai din blănuri de vulpe, o sticluţă subţire, cu o licoare fermecată şi le dădu tovarăşilor de drum câte o înghiţitură.
‘Am coborît aici acum zece ierni, şi la fiecare zece ierni, fiecare rege al neamului nostru va coborî, dupa rânduiala cea lasată nouă de regii cei acum adormiţi. Căci nu se cade să tulburăm mai des neamul şerpilor şi lumea ascunsă a duhurilor!’, rosti Gorn şi vorbele sale se repetară larg în aerul umed, acum liniştit.
Dar pătrunseră ei mai departe în încăperea cu pardoseală de rubin şi gărzile, înzdrăvenite de licoarea fermecată, căutau acum în jur cu uimire. Şi se mirau şi se minunau nespus şi cu gurile căscate de balaurii cei de piatră, de şerpii împletiţi în bolţile legănate ale peşterii şi de şoaptele cele de nicăieri, care-i însoţeau la tot pasul.
‘Unde eşti, Rege al Şerpilor, grozav prieten al neamului meu?!!!’, strigă cu măreţie regeasca Regele Gorn. În zadar însă, că nu primi răspuns. Doar pereţii reci dădura parcă un vaier susurat, iar regele se încrunta puţin.
Erau acum într-o sală rotundă unde în mijloc, trei stâlpi de smaragd verde ca frunza şi limpezi ca sticla, străluceau în tăcere. Alţi stâlpi, mai mici, din granit gri, înconjurau ca nişte dinţi ascuţiţi stâlpii cei de smaragd şi dădeau un aer de mare taină încăperii.
‘În multe răstimpuri, venind aici, în încăperile de jos, m-am întâlnit cu Regele Şerpilor si de fiecare dată i-am adus în dar o coroană nouă. De aici işi conducea el regatul, ca stăpân al lucrurilor neştiute şi de aici se sfătuia cu mai-marii din neamul şerpilor şi aici se chibzuiau de cele ce se întâmplă atât în întuneric, cât şi la vederea soarelui şi sub raza blândă a lunii.’, stărui Gorn, ţinând în mâini o cunună de aur.
Şi glasul îi tremura acum a descumpănire şi căruntul rege păru a-şi simţi încă o dată povara grea a anilor cei albi.
‘Unde eşti, slăvite Şarpe Alb, prieten vechi şi sfetnic nepreţuit?’, mai strigă o dată Regele Gorn şi nu primi răspuns decît vaierul şuierat al nevăzutului. Iar bătrânul rege se întristă, ochii lui clipiră des, iar din piept dădu un oftat plin de gînduri negre.
Gărzile se uitau şi ele in jur nedumerite.Drumul pe care veniseră se închidea aici, iar de sălile comorii nici urmă. Dar Gorn le pricepu gindul, dădu din cap şi, cu sceptrul său atinse peretele încăperii şi îndată, zidul de piatră de despică în două , cu un huruit asurzitor.
Intrară pe cea mai secretă dintre intrările secrete şi, de o parte şi de alta, la lumina torţelor străluceau cămări pline de safire albastre, de smaragde verzi, de rubine purpurii şi de nesfarşite şiruri de giuvaieruri încrustate cu nestemate, aşa de minunat făurite, că nu te mai săturai să le priveşti.
‘Toate par sa fie de neatins!Dar ce-i asta?!!’,se cutremură Gorn cu mare mânie.
Ei erau chiar în cea din urmă din sălile comorii, cea mai mare dintre toate, în sala unde sclipirea celui mai fin şi mai rar aur al regatului, prefăcut în brătări, în colane, în paftale, potire, tingiri şi tipsii, bătute cu migală de cei mai neîntrecuţi meşteri pitici, te făcea să crezi că razele soarelui pătrundeau nu ştiu cum înăuntru.
Însă o mare parte din multele minunăţii dispăruseră ca prin farmec şi întreaga încăpere era răvăşită ca după o groaznică furtună, iar în capăt peretele fusese spart de o putere uriaşă. Şi gura unui nou tunel, ducând adînc spre genuni neştiute se căsca ameninţătoare ca o taină neagră.
Aici o duhoare groaznică se mai simţea în aer şi în zadar căutară Gorn şi cei zece străjeri întreaga încăpere, că nu găsira nici un semn care să le desluşească cele întâmplate.
Şi îndată se întoarsera cu toţii în sala tronului, cea cu lumini de aur şi safir de unde Regele Gorn îşi cârmuia regatul, iar regele chemă degrabă la sfat pe toţi sfetnicii săi.
Şi mult se mirară sfetnicii veniţi cu repeziciune de aşa chemare repezită, dar şi de obrazul umbrit de grijă al regelui. Şi mirarea lor se preschimbă în teamă şi nelinişte amară când aflară din gura regelui veştile cele de neînţeles din adâncuri.
‘Să ne fi trădat Regele Şerpilor?’, intrebă un sfetnic cu barba la fel de albă ca a regelui .
‘Parcă n-aş crede…’, murmură un altul, un pitic uscat şi subţire cu nasul încovoiat ca pliscul unui vultur.
‘Ce s-a întâmplat acolo ştiu acum doar duhurile muntelui’, se gîndi un sfetnic rotofei şi cu părul rărit de timp.
‘Dar noi nu putem să le vorbim lor şi nici să le înţelegem spusele. Doar bătrînii din neamul şerpilor le mai înţelegeau vrerea, căci în lunga şi întunecata lor tovărăşie ajunseserş să-şi fie de folos unii altora!’, a aruncat vorba şi un pitic hotărît, ce purta o armură falnică, nimeni altul decît căpitanul gărzilor regale, neînfricatul Nom.
‘Şi ce crezi tu că ar trebui să facem?’, îl întrebă Regele Gorn, în frămîntarea lui.
‘Să punem în fiecare zi o strajă ascunsă în încăperea cu pricina şi doar astfel poate vom afla taina celor petrecute. Căci nu de mirare ar fi ca acolo unde a lovit o dată hoţul ascuns să mai încerce locul.Iar noi poate vom afla cine e, dacă ne-a părăsit neamul şerpilor, dacă e vreun vrăjitor hapsîn sau vreo taină amară a muntelui.’,zise căpitanul gărzilor.
Şi aşa şi făcură. Însă multe zile se depănară iar gărzile trimise cu poruncă de taină în sălile comorii se întorceau fără alte veşti. Până cînd, pe cînd iarna bătea deja bine spre primavară, nu mai primiră nici un răspuns din adîncuri. Şi trimiseră acolo o iscoadă pricepută, care se întoarse cu veşti aducătoare de nelinişte. Un alt jaf se săvârşise în sala arului, iar din garda plecată peste zi nu se vedea vreun semn.
‘Ce facem?’, s-a chibzuit Regele Gorn, cu căpitanul străjilor.
‘Ţinem straja, mărite rege. Până ce nu dăm de firul celor ce se petrec nu ştim cum am putea sta împotriva acestor lucruri peste fire şi mirare’, a răspuns, fără şovăire Nom, mai-marele gărzilor. Gîndul era înţelept şi bine cumpănit aşa ca straja cea tainică îşi urmă cursul.
Într-o zi, veni şi rîndul tînărului Lask, nepot bun al credinciosului Nom, să coboare de strajă în spaima adîncurilor. Si, după ce Nom îi dădu indicaţiile trebuincioase despre ce tuneluri să apuce şi cum să deschidă treceri ascunse, fără de care Lask nu ar fi găsit în veci drumul cel bun, îi dădu şi cuvinte de sfat, ca unei rude.
‘Ciuleşte bine ochii şi urechile.Să-ţi fie fapta vitează şi inima blînda.Iar la tine să iei cu îndestulare merinde săţioase, căci nicînd nu şti cînd le vine cel mai bun rost.’ îi spuse Nom băiatului, care clipi cu şiretenie arătînd spre desaga burduşită ce-i atârna în spinare.
‘Am avut grijă, unchiule’, râse el.
Lask era deja în floarea tinereţii şi se făcuse multora cunoscut venindu-le în ajutor,aşa era firea lui cea bună. Barba castanie şi cârlionţată abia îi crescuse de un cot , dar la cei aproape cincizeci de ani ai lui –căci piticii trăiesc mult mai mult decît oamenii- era deja unul din cei mai iscusiţi vînători din regat. Tainele umblatului prin hăţişurile codrului cel verde şi nesfârşit îi erau cunoscute, iar gustul pândei îi plăcea mai mult decât cel al vinului adus din satele oamenilor.
Şi cu pasul său sprinten şi cu privirea grijulie Lask luă drumul adâncurilor, bucuros de încrederea arătată de unchiul său.
Merse el multă vreme fără a da peste vreo păţanie sau vreo dihanie primejdioasă, însă, pe când se apropia de sălaşul liliecilor negri, urechea lui ageră prinse zvon de larmă. Şi tânărul vânător se apropie cu paşi şoptiţi şi văzu că, într-un colţ al încăperii, liliecii cei nesuferiţi şi urâţi la înfăţişare, ca nişte şoareci înaripaţi, hăituiau un pui de şarpe ce părea lipsit de apărare.
Pentru o clipă, Lask se gândi că, în forfota creată s-ar putea strecura nevăzut şi neauzit din preajma liliecilor, însă apoi i se făcu milă de ţipetele neajutorate ale puiului de şarpe ce se încolăcise într-un colţ, înspăimântat.
Şi-şi trase frumuşel arcul de pe după umăr şi, cu câteva săgeţi slobozite cu îndemânare curmă elanul câtorva lilieci. Restul dintre ei, înainte de a se dumiri ce-i lovise se şi treziră cu viteazul Lask ajuns dintr-un salt în mijlocul lor şi izbind în dreapta şi în stînga cu sabia lui cea scurtă si grozav de ascuţită.
Până ce, cu ţipete de spaimă sau de durere liliecii se risipiră spre înălţimile bolţilor, doisprezece dintre uriaşii şoareci înaripaţi îşi şi găsiră sfârşitul şi se zbăteau acum, la picioarele piticului, care le împinse leşurile cât colo.
‘Eh, te-oi duce şi pe tine o bucată de vreme, că eşti mic şi uşurel’, gândi Lask şi luă puiul de şarpe şi-l puse frumos şi cu grijă deasupra desăgii ce-o purta în spate.
Iar puiul de şarpe stătu linistit şi, după o vreme îi trecu şi tremuratul de spaimă şi începu să susure şi să sâsâie , după obiceiul şerpilor. Însă, cînd Lask ajunse în sala de sfat a Regelui Şerpilor, acum pustie, puiul de şarpe începu a se vânzoli mai acătării şi a-i şuiera în ureche.
‘Ssssssstt……sssssssssissssssissssst……ssssstssssss!’
‘Ce vrei?’, îl întrebă Lask cu blândeţe întorcîndu-şi spre el obrazul.
Cînd, pe neaşteptate, şarpele îl scuipă în ureche şi-i sări sprinten de pe umăr jos şi de acolo se căţără cât ai clipi în vârful celei mai înalte coloane de smaragd verde şi lucitor. Îndată piticul îşi trase din nou arcul , vrând să-l săgeteze, însă urechea îl ardea şi îl durea îngrozitor şi o stranie ameţeală îi muie picioarele. Iar şoapte reci se năpustiră asupra lui, venind din pereţi, într-o horă tulburătoare şi tânărul pitic se simţi atins de degete reci şi nevăzute. Picioarele nu-l mai ţineau şi căzu neputincios pe pardoseala de rubin.
‘Am căzut într-o capcană’, îşi spuse piticul şi se gândi cu regret la poienile verzi şi la codrii lui cei dragi, pe care îi fu teamă că nu avea să-i mai vadă vreodată.
Nu îşi dădu seama câtă vreme stătu aşa, însă, de la o vreme, furia şoaptelor reci păru a se mai desluşi, deveni mai molcomă şi, deodată, ce să vezi, piticul nostru auzi un glas limpede, venit din nevăzut.
‘Linişteşte-te’, îi spunea vocea, ‘linişteşte-te.’
Şi până şi puiul de şarpe păru a avea o privire binevoitoare, ba chiar începu din nou să şuiere şi să pufăie pe nări, asa cum fac uneori şerpii, şi spre marea lui mirare, Lask îşi dădu seama că îi înţelege graiul.
‘Eu sunt unul din fii Şarpelui Alb, mezinul familiei. Multi pitici înzăuaţi şi înarmaţi pînă-n dinţi am văzut trecând în ultima vreme prin aceste părţi altfel netulburate ale muntelui, însă până acum nici unuia nu i s-a făcut milă şi de o biată lighioană ca mine şi s-au grăbit să treacă mai departe, lăsându-mă pradă lăcomiei liliecilor.’, zise puiul cel şerpesc.
‘Şi cum de nu ţi-au venit de hac până acum netrebnicii cei de lilieci?’, întrebă Lask şi vocea îi şuieră şerpeşte.
Dar Prinţul Şerpilor păru să zâmbească şi deodată începu să strălucească într-o lumină aurie şi caldă. Şi Lask rămase cu gura căscată când puiul de şarpe se prefăcu într-un şarpe alb, lung de mai bine de douăzeci de coţi şi gros cât un frasin de vreo zece ani. Iar pe frunte, Prinţul Şerpilor avea o diademă subţire şi albă, toată numai nestemate şi giuvaieruri.
‘He he he!’, râse Prinţul Şerpilor. ‘Şi acum să desluşim taina muntelui.’
‘Da, da, să o desluşim’, încuviinţă şi glasul cel din nevăzut.
‘Ascultă glasul duhurilor muntelui’, îl indemnă pe Lask, Prinţul Şerpilor în faţa căruia piticul stătea acum cu sfială.
Şi vocea cea din nevăzut începu să depene, cu ecouri reci şi înfricoşătoare.
‘Mulţi fii şi multe fiice a avut vestitul Rege al Şerpilor, măreţul Şarpe Alb, binecuvântate-i fie veacurile.Dintre toţi însă, cel mai mare şi mai iubit vlăstar a căzut în meteahna lăcomiei şi a început să se sfădească pe aurul strâns de ceilalţi fraţi şi celelalte surori ale sale, ce-şi aveau regatele fie în adâncurile mărilor şi oceanelor, fie sub frunzişul codrilor fie sub bolţi îndepărtate de peşteri. Şi în lăcomia lui a jefuit multe regate din care acum nu a rămas nici amintirea şi nici praful, multe sate ale oamenilor, ba chiar, în fruntea
armatelor sale de şerpi războinici bătuţi în solzi de fier s-a năpustit şi asupra regatelor fraţilor lui de sânge. Şi a adunat numai pentru el mormane întregi de aur, pe care le şi
înghiţea cu lăcomie , iar vreme de sute de ani trupul său a crescut numai şi numai din aur. Şi Şarpele de Aur i-a rămas numele, spre marea întristare a Şarpelui Alb, părintele său cel cu adevărat înţelept. Şi l-a blestemat măritul Şarpe Alb, văzînd că nu-i chip ca odrasla să-i dea ascultare, l-a blestemat cu blestem greu, să crească şi să crească, pe măsura lăcomiei sale. Şi Şarpele de Aur a crescut într-adevăr uriaş, înghiţind comori fără număr.’
‘Şi ce s-a întâmplat cu Regele Şerpilor?’, a întrebat Lask, cu vocea înfiorată de cele auzite.
Dar fu Prinţul Şerpilor cel care îi răspunse.
‘Acum cîteva ierni, nechibzuitul meu frate s-a lăcomit şi la aurul neamului piticilor. Părintele meu şi al lui, Şarpele Alb, în zadar i-a amintit de buna prietenie dintre neamurile noastre, căci Şarpele de Aur nu a vrut să audă. Orbit de lăcomie şi veşnic chinuit de foame şi-a căscat gura cea uriaşă înghiţind o treime din aurul Regatului Piticilor şi, în furia lui, pe bunul meu părinte şi pe toţi membrii sfatului şerpesc.Doar eu am avut răgaz să mă preschimb în şarpele mic şi neajutorat pe care l-ai văzut şi m-am ascuns într-o crăpătură a podelei. Astfel am scăpat. Iar acum două nopţi a sfredelit din nou cu trupul său de aur piatra muntelui şi a mai înghiţit încă o treime a comorii. Iar în noaptea asta din nou va veni, pentru a mânca aurul rămas, căci lăcomia lui mereu crescută îi sporeşte însutit foamea.’, a suspinat Prinţul Şerpilor, cu tristeţe. Şi din ochi îi curgeau lacrimi calde care abia atingeau podeaua de rubin că se şi prefăceau în perle albe cum nu se poate mai frumoase.
‘Cum putem pune capăt acestei mişelii care, dacă nu e oprită va înghiţi întreaga lume?’, a întrebat Lask, adânc mişcat de durerea Prinţului Şerpilor.
‘Doar bunul meu părinte, Şarpele Alb, care se află acum în puterea fiului cel lacom, sub grea vrajă a uitării şi însingurării poate să-ţi dea răspunsul. Ia aceasta diademă ce o port, puneţi-o pe frunte, căci la vederea ei sper ca părintele meu să se poată rupe o vreme de vraja ce-l leagă în acel tărâm nepământean unde e ţinut prizonier.’, răspunse Prinţul Şerpilor şi îi dădu piticului diadema cea scânteietoare pe care acesta şi-o puse pe cap.
‘Să te ascunzi acum în aurul rămas şi să te laşi înghiţit de fratele meu cel lacom şi să sperăm că vei izbîndi!’, a mai zis Prinţul Şerpilor tot lăcrimând si apoi se făcu nevăzut, lăsându-l pe Lask singur şi într-o mare înfricoşare.
Dar piticul îşi veni repede în fire şi se ascunse adânc,în mormanele de aur, neştiind defel ce avea să-l aştepte.
Lungă îi fu veghea piticului Lask, apăsat de greutatea odoarelor de aur, şi nu putu pune geană pe geană.După un răstimp, auzi din adâncuri huruituri ca de tunet, si deodată simţi o căldură puternică si fu cuprins de o noapte cumplită, când Şarpele de Aur , venit din bezna muntelui, înghiţi dintr-o singură îmbucătură tot acel auret care ar fi făcut fala a o sută de regi pământeni, dar şi pe Lask odată cu aceasta.
Eheei, şi când piticul nostru îşi veni în simţiri, tare îi fu greu să priceapă în ce lume se află. Căci se găsi într-un tărâm necunoscut şi nemaivăzut, unde toate lucrurile erau cu totul şi cu totul din aur.
De aur erau copacii codrului des în care se afla, de aur firele ierbii şi fluturii ce zbârnâiau prin poienele cu flori de aur.De aur erau şi căprioarele sălbatice, vulpile şi iepurii ce se furişau printre umbre. Şi cel mai grozav şi cumplit lucru era că în lumea aceea până şi soarele era tot de aur, atârnând greu, rotund şi rece pe bolta cerului. Şi nu făcea soarele de aur pic de căldură, ci arunca o lumina pală, rece şi tristă, iar Lask simţi cum frigul aspru şi nemilos începe să-i pătrundă toate oscioarele.
‘Unde o fi de găsit Regele Şerpilor?’, se întrebă piticul încercând să-şi încălzească mâinile la flacăra unei torţe pe care o aprinse cu amnarul.
Si se urcă el fără a pierde timpul, în cel mai înalt copac pe care-l găsi şi işi roti privirea peste vârfurile copacilor din pădurea de aur. Şi spre miazănoapte i se păru a vedea o sclipire mai deosebită şi, în lipsă de altceva mai bun, se hotărî să apuce într-acolo.
Cu mari greutăţi işi croi drum bravul nostru pitic prin tăioasele hăţişuri ale pădurii, ce-i sfârtecară mantia călduroasă din blană de urs şi îi hărtăniră armura de argint, dar în cele din urmă strădania i se arătă a-i fi fost cu folos.
Căci înaintea sa, într-o poiană, doisprezece şerpi bătrâni, cu bărbi solzoase, aşezaţi în cerc, ascultau de şuieratul înfiorător al unui şarpe uriaş şi el din aur, dar care purta pe creştet o diademă de aramă, împletită în chip de frunze de stejar. Şi Lask pricepu că doar neamul piticilor putea făuri o diademă ca aceea şi că şarpele ce o poartă nu poate fi altul decât vestitul Şarpe Alb, Regele vrăjit al neamului şerpesc.
Şi abia se arătă la vedere că şerpii cei bărboşi şi tăbărâră pe el şi-l strânseră în strânsoarea lor puternică şi-l târâră înaintea şarpelui cel uriaş cu diadema de aramă.
‘SSSSSSSShhhhhhhhhhahahahaaaaaa…ssssssssssssttthhhhhhh, de atâta amar de vreme nu am pus în gură o îmbucătură aşa apetisantă ca acest pitic fraged şi bine hrănit!!’, şuieră bestia de aur şi biciui aerul cu coada sa solzoasă, în chip de mulţumire.
‘Dar…stai! Diadema pe care o porţi pe frunte îmi pare grozav de cunoscută!’, păru a şovăi şarpele cel de temut.
Şi multă vreme şarpele îl privi pe Lask cu o ciudată mirare şi încet, încet, ochii lui cei roşii se limpeziră, deveniră albaştri ca bolta cerului senin din zilele plăcute de vară şi căpătară un licăr de blândeţe.
‘Diadema o am de la fiul tău cel mezin, mărite Rege al Şerpilor’, glăsui atunci piticul îngenunchind şi simţind că a scăpat din primejdie de moarte.
‘Ahhhhh, bunul şi dragul meu ultim fiu!’, lăcrimă în amintire Regele Şerpilor. Şi lacrimile din ochii lui se prefăceau tot în perle albe şi pure ce se rostogoleau printre ierburile cele de aur şi se pierdeau în apa tulbure a unui pârâu ce străbatea poiana şi pe care Lask îl traversase de mai multe ori în drumul lui prin codrul cel rece, mirându-se de apa cea întunecată.
‘Doar dragostea lui către mine şi dragostea mea părintească ce i-o port a putut risipi pentru o scurtă vreme vraja sub care noi, prizonierii acestui tărâm nepământean ne aflăm.Ascultă ceea ce îţi spun şi nu pregeta să pleci degrabă, căci nu ştiu când vraja mă va potopi din nou şi nu voi mai şti iarăşi de mine. Vezi acest pârâu negru, ce străbate această poiana lipsită de căldură şi viaţă? De atâta lăcomie şi ură, inima fiului meu cel mai mare, care este vinovat de toate aceste blestemăţii, s-a preschimbat în acest pârâu cu apă întunecată şi rea care străbate în lung şi în lat tot acest tărâm. Mergi spre mizănoapte, spre izvoarele pârâului şi acolo vei găsi un căpcăun uriaş şi înveşmîntat în zale şi platoşe de aur, care păzeşte izvorul pârâului. Numai dacă-l vei birui pe acest paznic al lăcomiei vei reuşi să destrami acest tărâm şi numai atunci va fi şi sfârşitul Şarpelui de Aur, căci uriaşul căpcăun mereu flămând, după cum noi în lumea asta suntem cu toţii mereu flămânzi şi îngheţaţi, este tot ce a mai rămas din sufletul fiului meu cel netrebnic.Du-te acum degrabă, căci simt cum mă părăsesc puterile. Grăbeşte-te căci nici tu nu ştiu cât vei mai răzbi în lumea asta de frig şi pustiu….’, spuse Regele Şerpilor cu vocea din ce în ce mai sfârşită.
Iar Lask, nu stătu nici de data asta pe gânduri şi porni mai adânc spre miazănoapte, prin codrul din ce în ce mai rece şi mai tăios, urmând îndeaproape pârâul cel negru.
Merse el multă vreme şi işi simţi sulfletul din ce în ce mai greu, merse cu mare fereală, stând departe de cetele de lupi de aur cărora săgeţile lui cele sprintene nu le puteau aduce nici cea mai mică vătămare. Şi parcă şi codrul devenea mai des, iar lumina soarelui se făcea tot mai grea, mai rece si mai pală.Iar soarele de aur nu apunea niciodata şi frigul său cădea peste acele străfunduri de lume, din ce în ce mai cumplit.
Ţinea piticul cu dârzenie firul pârâului până ce dădu de un mic podeţ arcuit ce era aşezat pe un mic drumeag ce ducea spre un sătuc mititel, unde Lask, răzbit de frig, se gîndi că poate ar fi bine să caute găzduire.
Mare îi fu însă descumpănirea când pe străduţele întortocheate ale sătucului văzu oameni cu obrazele şterse, ca într-o ceaţă, cu ochii goi, şi ei cu totul si cu totul din aur.
Iar când îl văzură venind pe cărarea îngustă, locuitorii sătucului dădură ţipete ascuţite şi dinţii lor înflămânziţi de multă vreme sclipiră sălbatec în lumina pală a soarelui. Şi îndată oamenii de aur se aruncară în goană asupra piticului.
‘Ia te uită! O îmbucătură de carne!’, strigau oamenii de aur.
‘Chiar de-i carne de pitic, e mai bună decât nimic!’, urlau locuitorii satului.
Iar Lask, blestemându-şi necugetarea înţelese că şi locuitorii satului erau în puterea Şarpelui de Aur şi nu voiau altceva decât să-l mănânce. Şi picioarele sale îşi amintiră singure cum obişnuiau să alerge prin poienele codrului verde de care îi fu dor mai mult decât oricînd şi doar cu o mare şi sănătoasă fugă izbuti piticul nostru să se facă nevăzut privirilor sătenilor de aur.
Şi din nou prinse firul pârâului şi, răbdând foamea şi frigul ajunse în sfârşit la stânca lucitoare a unui munte înalt şi greu, din care, dintr-o bortă învolburată, pârâul cel negru izbucnea în afară şi lăsa în aer o miasmă grea şi deloc plăcută.
Iar lângă izbucul cel negru-învolburat, un căpcăun uriaş cu totul şi cu totul din aur, îmbrăcat în zale şi armură de aur şi cu o secure de temut în mână, învârtea deasupra unui foc făcut din buşteni de aur ce nu dădea nici pic de căldură, un mistreţ de aur din a cărui carne căpcăunul muşca fără să-i fie vreodată de saţ.
Când îl văzu, căpcăunului îi ieşiră ochii din cap, cât cepele.
‘Ho!!!’, ţipă el cu voce groasă.’O îmbucătură pe cinste care să-mi astupe un pic găurile dintre măsele!’.
Şi căpcăunul îşi lepădă ciozvârta cea degeaba şi tăbărî cu securea sa, în mare mânie asupra piticului.
Abia avu timp Lask să-şi pună în faţă braţul cu pavăza de aramă şi să primească în scut puternica izbitură a securii. Iar scutul i se sfărâmă în bucăţi şi doar sprinteneala îl mai ţinu pe piticul nostru în viaţă. Lask sări în lături şi cea de-a doua izbitură de secure a uriaşului reteză un copac de aur, cu o bufnitură ce aproape îl asurzi.
Şi luptară ce luptară, piticul era mai sprinten şi mai uşor, iar căpcăunul era mult mai puternic şi mai greoi.Dar Lask se apăra cum putea , ba sărind în lături, ba folosindu-se de sabia sa cea scurtă cu care , din câteva lovituri meşteşugite izbuti să-i descheie căpcăunului platoşa ce-i apăra pieptul cel larg .Însă nu putu să-i aducă nici o vătămare uriaşului de aur..
‘Ia să ne mai tragem un pic răsuflarea, că văd că nu ne putem birui aşa uşor unul pe altul!’, zise căpcăunul şi-şi scutură sudoarea aurită de pe frunte. Căci se gândea căpcăunul că piticul nostru va fi mai uşor de răpus, după ce frigul îi va fi pătruns mai bine în oase.
Iar Lask primi şi el cu bucurie, căci abia se mai putea ţine pe picioare, iar braţul ce mânuise sabia îi era totul o durere.
Şi căpcăunul, cu un rânjet sălbatic şi viclean se trase din nou lângă vâlvătaia cea rece a focului său. Si începu să rumege şi să roadă boscorodind întărâtat din carnea cea de aur a mistreţului. Iar când se uita spre Lask , îi curgeau balele nu alta,la gândul că avea să-l mănânce pe pitic.
He heii şi, ca un bun gospodar, piticul nostru îşi scoase frumuşel din desagă ultimile trei torţe şi ultimile bucăţi de carne de vânat afumat, câte îi mai rămăseseră şi lui acolo după ce molfăise câteva pe drumul cel lung înspre miazănoapte.
Aprinse focul cu amnarul şi, la căldura cea vie, din lemnul de brad al torţelor ce începură să ardă trosnind, se puse pe părpălit bucăţile cele de carne. Şi îndată aroma vânatului umplu aerul şi Lask se puse să înfulece cu o poftă şi o foame cum niciodată nu mai simţise până atunci. Iar căpcăunul rămase cu îmbucătura cea de aur în gură.
‘Ce miros e ăsta?’, întrebă el, şi adulmecă lacom aerul ce mirosea frumos a friptane trase în cimbrişor, de-ţi lăsa gura apă.
‘Miros de gâscă sălbatecă vânată de mine de prin codrii cei verzi!’, răspunse Lask tot într-o grăbită înfulecare de nu se mai oprea.
‘Poftesc şi eu din cea gâscă de prin codrii cei verzi!’, se milogi cu glas înfometat căpcăunul.
Iar piticul, deprins cu dărnicia îi şi azvârli un hartan gras de gâscă, de parcă ar fi fost prieteni vechi, nu duşmani de moarte. Şi căpcăunul înfulecă şi el cu poftă din gâsca cea plăcut mirositoare şi prinse poftă la mai mult.
‘Ia te uită, dar parcă începe să se lase olecuţă frigul. Mai dă-mi din cea gâscă să mă mai încălzesc olecuţă…’, ceru dihania.
Lask, isteţ la minte după cum era darnic la inimă, privi cu luare aminte la căpcăunul cel groaznic. ‘Să mi se pară oare?’, se întrebă el în sinea lui văzând cum de prin nările groase ale căpcăunului încep să iasă fuioare de aburi. Şi-i mai aruncă o ciozvârtă de gâscă lacomului căpcăun, care iaraşi o înfulecă într-o înghiţitură.
‘Dar e frig de-a binelea!’, începu să se vaiete căpcăunul fără să bage de seamă ce se petrecea cu el.
‘Ia vezi aici!’, făcu Lask şi scoase din desagă o butelcuţă pântecoasă, cu vin din cel bun. Trase el o duşcă, atât cât să-i fie bine, apoi o azvârli către ciudatul lui tovarăş de masă.
Căci băgase de seamă piticul că, ori de câte ori căpcăunul mânca din carnea de gîscă, trupul lui de aur începea să se moaie şi încet încet se preschimba într-unul din carne şi oase.
Iar când căpcăunul făcu felul butelcuţei celei cu vin vechi, avea obrajii la fel de îmbujoraţi cum erau nasurile piticilor din lumea peşterii atunci când se înveseleau peste măsură cu vin adus din satele de prin vale.
‘Ha!’, răcni căpcăunul.’Dar m-am încălzit de-a binelea.Acum să vedem care pe care!’, urlă namila fără să bage de seamă că se cam clătina pe picioare.
‘He hei, aşa e, cumetre căpcăun, te-ai încălzit binişor!’ răspunse Lask mai prinzând acum curaj în faţa uriaşului din carne şi oase.
Şi iarăşi începură lupta, dar parcă izbiturile căpcăunului nu mai aveau aceeaşi putere nepământeană. Piticul nostru îşi făcea cu hărnicie rostul în vâltoarea luptei şi se simţea mai dârz şi mai oţelit. Şi, după mai multe încercări, prinse el clipa potrivită, se strecură ca o nevăstuică pe sub vârtejul înfricoşat al securei căpcăunului şi, într-o răsucire ca de fulger pe dată îşi împlântă adânc sabia-i ascuţită în pieptul cel lat al uriaşului!
Şi atunci un urlet grozav se auzi din măruntaiele dihaniei şi un vuiet se stârni din încheieturile acelei lumi de frig şi tristeţe, lumina soarelui de aur pieri şi ea încet încet şi doar o bezna groasă mai rămase, iar Lask se simţi lunecând prin noaptea cea nefirească, într-o nesfârşită prăbuşire.
Când se trezi bravul pitic se afla în sala cu pardoseală de rubin, din lumea peşterilor şi mare-i fu bucuria să vadă privelişti mai cunoscute. Mormane întregi de aur umpleau până în tavan sala, iar înaintea sa stătea însuşi Regele Şerpilor, măritul Şarpe Alb, cu ochii lui blâânzi, de culoarea cerului senin.
‘Binecuvântat să fii, pitic viteaz şi cu inima de copil, că ai reuşit să pui capăt urgiei de temut ce ameninţa întreaga lume.Acum codrii vor rămâne mereu verzi şi apele izvoarelor vor fi mereu limpezi. Tot ce vezi aici este aurul pe care fiul meu cel lacom l-a înghiţit în nemăsurata lui necumpătare şi, drept bună prietenie dintre neamurile noastre, fie ca această bogăţie să se adauge celei a Regatului Piticilor.’, glăsui cu blândeţe Şarpele Alb.
Şi împreună cu micul Lask luă calea peşterilor de sus unde locuiau piticii. Iar în sala tronului unde Regele Gorn aştepta cu înfrigurare veşti din adâncuri fu mare bucurie la aflarea tuturor celor întâmplate.
Dar şi mai mare fu bucuria Regelui Gorn, că şi-a găsit în sfârşit un urmaş de seamă căruia să-i lase cu încredere trebile regatului. Şi, în aplauzele şi uralele tuturor, îl numi Rege al Piticilor pe tînărul Lask şi însuşi Prinţul Şerpilor veni să îi dăruiască o coroană pe care să o poarte în anii de domnie.
Era o coroană din argint în care erau prinse perle albe şi nespus de limpezi.
‘Sunt lacrimile mele ce au curs cândva de dorul părintelui meu, Şarpele Alb, când se afla sub vraja hapsânului meu frate!’, rosti susurat Prinţul Şerpilor.
Şi prietenia celor doi fu deplină, iar anii de domnie a Regelui Lask fură cei mai buni ani pe care îi cunoscu vreodată Regatul Piticilor.
Şi nu e de mirare că piticii de sub munte şi acum mai cîntă cântece vechi în care povestesc de isprăvi minunate ale Regelui Lask, pe care îl numesc cel Generos şi Viteaz, şi–i cinstesc amintirea cu mare preţuire.
………………………………………………………………………………………………………………………………
Şi-am încălecat pe-o şea şi v-am zis povestea mea, hi hi hi!!!!
În tara lui Mura-n Gura,
totu-mi este pe masura.
Cand ma scol de dimineata,
Nu la sapte, ci la zece,
Vine-o tava cu dulceata
Si-un pahar cu apa rece.
Si dulceata zice: ia-ma!
Si paharul zice: bea-ma
Ia-ma!Bea-ma!
Usor de zis!
Insa gura s-o deschizi,
Nu-i deloc asa usor!
-Ajutor! Ajutor!
Lingurita, grijulie,
Imi deschide gura mie.
Ei, asa mai merge, zic,
Daca ma ajuti un pic!
In tara lui Mura-n Gura,
Am prieteni pe masura!
Vreti sa vi-i prezint cumva?
S-a facut! Poftiti incoa!
Asta-i Puiu-prinde-muste,
Asta-i Lica-vreau-galuste.
Asta-i Mita-straba-nas
Asta-i Duta-mielul-gras
Asta-i Sanda-somn in gene
Si-asta-s eu: Burduf de lene.
toata-toata ziulica,
ati vazut? nu fac nimica.
si programul se incarca.
astfel, nu e de mirare,
ca ceva ma-mbie parca
si ma trage la culcare.
Ah! imi este somn de pic!
si-apoi, prea mult am vorbit cu voi!
cand vorbesc mai multisor
obosesc ingrozitor!
in tara lui Mura-n Gura
somnul repede te fura!
nici n-ai timp sa spui la luna
…Noapte buna!…
Prea multe posturi serioase…
Azi ne jucăm şi postăm poze de dimineaţă, cu pitici şi piticei
Lasa un comentariu
Hai in delta!
publicat de mirela
Delta Dunarii, o oaza de liniste
Turism printre ruine. Caraorman – monstruozitatea din inima Deltei
La capatul unei calatorii in salbaticia canalelor Deltei, la capatul canalului Caraorman te intampina unul dintre cele mai oribile peisaje ale Deltei: schelete hade ale unor constructii de beton – silozuri, hale, magazii sau cazemate niciodata terminate, cu conductele si jgheaburile de ciment aferente – guri de puturi sau de canal de mult infundate, si un complex de sase blocuri degradate care nu au apucat sa fie locuite de muncitorii carora le erau destinate.
Satul, peisaj dezolant
Caraorman este amplasat in inima Deltei Dunarii, intre Bratul Sulina si Bratul Sfantu Gheorghe, la capatul Canalului Caraorman, ce se desparte de Dunare in apropierea localitatii Crisan.
Canalul Caraorman este si el o reminiscenta a megalomaniei comuniste, fiind sapat expres pentru amenajarile de santier, accesul utilajelor, al miilor de tone de materiale de constructii si, ulterior, pentru transportul barjelor ce urmau sa care nisipul pe Bratul Sulina, la vremea respectiva proiectul dovedindu-se devastator pentru ecosistemul Deltei Dunarii.
Satul este singura asezare din aceasta zona, iar imaginea oferita de ruinele care se doreau a fi, initial, cel mai mare combinat de sticla din Europa – datorita dunelor de nisip din zona – pun pe fuga turistii.
De 18 ani oamenii locului asteapta o minune, una care sa ii scape de monstruozitatea ramasa in urma ideii marete. Schimbarea regimului in Romania nu a adus localnicilor schimbarea in bine pe care o asteptau, dimpotriva.
Din tot arsenalul de la Caraorman au fost transferate Santierului Naval Mangalia doar doua macarale portuare, restul utilajelor si instalatiilor au fost … prada de razboi. Localnicii sustin cu tarie faptul ca ei nu au luat nimic, ci ca altii ar fi furat. Ce a mai ramas a fost concesionat unei firme private, care a vandut la fier vechi tot ce se putea vinde si a plecat fara sa ii pese de clauza contractuala potrivit careia locul ar fi trebuit curatat.
Ruinele alunga turistii
Satul se intinde pe o lungime de doar 3,5 kilometri si aproximativ 500 de metri latime si este situat pe grindul Caraorman. Populatia satului – aproximativ 500 de persoane – este formata din ucraineni, oameni gospodari si ospitalieri, care au ca ocupatie principala pescuitul.
Turism se face, dar la o scara foarte mica. Doar trei pensiuni sunt disponibile in Caraorman, iar sperantele de dezvoltare sunt infime. Alexandra Terente, proprietara unei case de oaspeti in Caraorman spune ca peisajul dezolant alunga turistii. Cei care vin aici ori nu stiu la ce sa se astepte, ori vin pentru padure, pentru pescuit.
Alaturi de renumitele vestigii ale -fabricii de nisip”, pe un teren nisipos de origine marina, s-a dezvoltat o padure de stejari unde se afla cel mai mare stejar din Delta, cu o varsta de 400 de ani si o circumferinta de patru metri. Padurea are un aspect subtropical datorita plantelor agatatoare si lianelor care ajung la lungimi de 25 de metri, iar dunele de nisip si vegetatia saracacioasa de pe dune contrasteaza puternic cu vegetatia luxurianta din restul Deltei.
Si blocurile au ramas pana azi in voia soartei, desi cu aproape patru ani in urma, acestea au fost cumparate la licitatie -de o firma din Constanta”. Primarul comunei Crisan, de care apartine Caraormanul, se declara invins de situatie. -De cand a cumparat blocurile, firma constanteana nu s-a atins inca de ele. Pana nu li se da in proprietate si terenul aferent, noii proprietari nu se vor apuca de repararea si finalizarea blocurilor. Eu nu pot sa le vand terenul, pentru ca nu am competenta”, spune primarul Vaniusa Artimov. Acesta a identificat si o solutie: preluarea imobilelor de catre Primaria Crisan, -dar nimeni nu vrea sa ne asculte, sa ne sprijine cumva.”
Investitii inutile si… ilare
In octombrie 2004 s-au finalizat lucrarile de constructie a unei sosele de legatura intre localitatile Crisan si Caraorman. Proiectul, finantat prin programul SAPARD, este o initiativa laudabila, dar atat timp cat nu este rezolvat accesul catre Crisan, soseaua este perfect inutila: intra in Caraorman doar pe o portiune de 300 de metri si nu este continuata pe strada principala, considerata coloana vertebrala a localitatii. Indicatoarele de curba periculoasa, limitare de viteza si borna kilometrica dau un aer modern soselei construite.
Aerul ilar este dat de gafele de montare a indicatoarelor: prima borna indica o distanta de noua kilometri pana in Crisan, iar indicatoarele de limitare a vitezei sunt puse exact invers, adica limiteaza viteza in afara localitatii si anunta sfarsitul limitarii de viteza la intrarea in localitate…
O alta investitie celebra este cea de-a doua scoala, construita in completarea vechii unitati scolare din localitate. Si ca o ironie, dupa constructia acesteia, finantata tot printr-un program SAPARD, din toamna lui 2005, din cauza lipsei de elevi cele doua scoli din Caraorman sunt nefolosite…
O alta Vama Veche, deltaica
Pentru iubitorii naturii pure, pentru fanaticii vamaioti o alegere potrivita ar putea fi Gura Portitei, la 50 de kilometri sud de Tulcea. Aici, in mijlocul unui pustiu ca de inceput de lume, se afla un complex format din 80 de casute de lemn, patru vile si un restaurant, toate situate pe o fasie de nisip de cateva sute de metri. Aventurierii isi pot ancora cortul pe malul mării deoarece aici nu exista un camping propriu-zis. Poate fi o senzatie unica sa te trezesti dimineata pe plaja cu gandul reconfortant ca tocmai ai economisit cam 50 de lei, cat ar costa o casuta cu doua locuri sau, si mai bine, 130 de lei, tariful pentru o camera dubla in vilele de trei stele. Trebuie sa stiti ca, desi Gura Portitei nu este o destinatie ieftina, preturile se situeaza undeva sub nivelul celor de pe litoralul consacrat.
***
Stejari si nisip pentru aventurieri
O alta destinatie interesanta este Caraorman. Aici, alaturi de renumitele vestigiile ale „fabricii de nisip”, pe un teren nisipos de origine marina, s-a dezvoltat o padure de stejari unde gasesti cel mai mare stejar din Delta, cu o varsta de 400 de ani si o circumferinta de patru metri. Padurea are un aspect subtropical datorita plantelor agatatoare si lianelor care ajung la lungimi de 25 de metri, iar dunele de nisip si vegetatia saracacioasa de pe dune contrasteaza puternic cu vegetatia luxurianta din restul Deltei. Preturile promovate de pensiunile din zona sunt foarte avantajoase, de la 200 lei pe zi, in pensiune completa.
***
Lasa un comentariu