Delta Dunării este pentru mulţi un paradis, un loc al liniştii, al uitării de sine…, un loc în care fiecare secundă aduce bucurie, surpriză, şi peste toate un calm pe care, în marile oraşe, cu greu îl mai poţi găsi…. Delta Dunării atrage ca un magnet oameni din toată lumea, veniţi în căutarea ineditului, a sălbăticiei, a liniştii, oameni care îşi doresc să surprindă şi să ducă spre poveste măcar o parte din minunea aceasta numită Delta.
Asta a fost şi dorinţa unor pasionaţi de fotografie care, imediat după Anul Nou, când lumea încă mai sărbătorea, iar sărbătoarea lipovenilor din deltă abia începea, au hotărât să îşi încerce norocul la o partidă foto pe apele îngheţate ale deltei. Surprizele nu au întârziat, ba chiar s-au ţinut lanţ, preţ de câteva zile… Primele păsări ieşite în cale au fost doi magnifici pelicani creţi care pluteau agale pe canal… Idilic, am putea spune, dacă am putea trece cu vederea faptul că aripile albe erau pătate cu sânge, semne ale nebuniei umane. Şi de faptul că erau morţi.
La scurtă vreme au fost găsiţi şi supravieţuitorii, doi pelicani cu ciocurile rupte, bucăţi din plisc zbătându-se haotic în aerul tare al dimineţii de ianuarie. Şocul întâlnirii neaşteptate cu nebunia inutilă a vânătorilor a fost cruntă.


Iliuţă Goean, fotograful care a dat publicităţii fotografiile mai mult decât triste, retrăieşte povestind, în faţa unei cafele într-un bar de pe faleza Dunării, acele zile în care a uitat de el.
„Ieşisem pe Uzlina să facem fotografii de natură, împreună cu nişte prieteni de la ONG-ul din Vrancea. Aveam în barcă renumiţi fotografi români, dornici de imagini cât mai inedite, cu gheaţă şi păsări, ţurţuri şi zăpadă…. Când am descoperit primii pelicani morţi am crezut că e doar un accident, dar imediat am găsit păsările vii, împuşcate în cioc şi în aripi şi am realizat cu furie că mi-e ruşine să mă uit în ochii prietenilor mei… Ruşine că trăiesc aici, în deltă, că sunt unul de-al lor, de-al bălţii şi că, incredibil! în acest colţ de rai, în zilele noastre, se mai poate întâmpla aşa ceva! Cu greu am reuşit să trag câteva cadre, emoţiile, duse până la limita lacrimilor m-au cuprins şi un sentiment de furie de necontrolat s-a aşternut peste noi toţi… În depărtare vedeam bărcile vânătorilor, treceau una pe lângă alta în căutarea prăzii şi mă întrebam care dintre ele transportă nebunul sau nebunii care au putut apăsa pe trăgaci şi ucide nişte păsări atât de frumoase, de cuminţi precum pelicanii…
După ce ne-am revenit am reuşit să prindem unul dintre pelicani, pe care l-am înfăşurat într-o pătură din barcă, încercând să-l încălzim. Avea aripa zdrobită de glonţ, atârnându-i ca o creangă ruptă. La scurtă vreme am luat în barcă şi o lebădă, alt supravieţuitor. N-am ştiut ce să fac în prima clipă cu bietele păsări, iar prima idee a fost să îl sun pe guvernatorul ARBDD, cel mai în măsură să ne ajute să ne ajute. Aşa a şi fost, pentru că nu după mult timp a venit în zonă unul dintre agenţii ecologi care a preluat păsărilrile pentru a le duce la un veterinar, la Tulcea”.
Iliuţă îşi soarbe cafeaua apatic, cu ochii aţintiţi acolo, în delta lui, undeva pe gheaţa lacului…Vede încă sângele pe zăpada căzută peste noapte, vede câinii care trăgeau dintr-o lebădă, lăsată pentru ospăţ din generozitatea „boierilor” veniţi la vânătoare, probabil de departe…
Amintirile vin imediat, vrând parcă să nu uite nimic, vrând ca fiecare imagine, surprinsă sau nu de camera lui de fotografiat, să fie povestită, spusă, făcută cunoscută lumii…Mult prea dureroase pentru a rămâne numai ale lui…
„După plecarea agentului ecolog cu cele două păsări am căutat pe ape şi alte cadavre. Acum eram deja sigur că vajnicii vânători nu s-au putut limita numai la atât. Şi nu am greşit. Am mai descoperit câţiva cormorani mici, o lebădă, …şi încă un pelican creţ .Prietenii îmi spuneau că mai bine facem spital ambulatoriu pentru bietele păsări decât barcă de fotografiere. Dar zâmbetul nu a reuşit să vină, am realizat că suntem martori la ceva foarte grav , la o nebunie care trebuie oprită cumva”.
***
Zilele următoare fotografiile lui Iliuţă au făcut înconjurul lumii, pe forumuri, pe bloguri, oriunde s-au găsit oameni interesaţi de subiect. Şi nu sunt deloc puţini!
Lumea, prin intermediul internetului, s-a pus în mişcare… Oroare, indignare, furie, multă furie…Cum e posibil? De ce? Întrebări de bun simţ curg unele după altele… Şi brusc cineva, de neunde, vine cu o întrebare haotică: „Dar de ce vă zbateţi atât? Sunt doar nişte pelicani, şi aşa mănâncă tot peştele din deltă!”. Stop, ceva nu sună bine…
Chiar aşa, cine sunt aceşti pelicani şi de ce ar trebui să ne facem sau nu nervi pentru uciderea a doar trei – patru dintre ei, că doar sunt cu miile…
Discuţia se poartă cu unul dintre cei mai avizaţi oameni „de legătură” cu pelicanii. Sebastian Bugariu este membru al Societăţii Ornitologice Române, şi este coordonatorul unui mare proiect de protecţie a pelicanului creţ.
ÎI ascult cum povesteşte, simt aceeaşi furie în glasul lui. Mă conving că are şi de ce.
„Pot să spun că a fost şocant să văd primele fotografii cu pelicanii împuşcaţi. Pe piciorul unuia dintre pelicani se poate vedea un inel albastru… pelicanul a fost inelat ca pui în cadrul unui proiect internaţional, împreună cu domnul Janos Botond Kiss, unul dintre cei mai cunoscuţi ornitologi români, şi cu ajutorul unor agenţi de la Administraţia Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării. Scopul inelării pelicanilor este de a primi informaţii referitoare la deplasările făcute de aceştia, vârstă etc., informaţii greu de obţinut altfel. Când vezi o astfel de pasăre, în asemenea stare, nu poţi să nu te gândeşti ca uneori eforturile de protecţie par inutile…”
Sebastian ne spune istoria proiectului şi necesitatea ocrotirii acestor păsări. În toată Europa mai avem în jur de o mie de perechi de pelican creţ, cam patru sute fiind în România. Deranjul coloniilor, fluctuaţiile nivelului apei, acumularea de metale grele şi de pesticide în ouă şi ţesuturi, modificările calitative ale apei precum şi alţi factori au afectat succesul reproductiv al populaţiei de pelicani creţi din Delta Dunării, o specie ameninţată cu dispariţia.
A fost luat în calcul şi faptul că una dintre cauzele mortalităţii pelicanilor creţi este coliziunea cu firele de înaltă tensiune, acestea fiind marcate pentru a fi mai vizibile pentru pelicani. Plasele de pescuit presupun un alt risc, o altă cauză a mortalităţii, şi au fost amplasate geamandurile de avertizare a pescarilor. Ne-am gândit şi la vânători, care din păcate au participat în număr foarte mic la una dintre întâlnirile organizate în cadrul proiectului, însă nu ne-am imaginat ca un asemenea eveniment se va produce, în special in interiorul rezervaţiei…”
***
Am dat de urma pelicanului salvat de Iliuţă şi trimis cu nava rapidă la veterinar. Din nefericire aripa i-a fost compromisă şi şansele de trai în libertate i-au fost drastic reduse. În ce îl priveşte, se întrevedeau două variante: să fie dus „spre adopţie” în vecinătatea vreunei cherhanale din deltă sau să fie dus la Muzeul de Biologie, pentru a fi împăiat. Datorită nevrozei instalate la nivelul aripii rănite, s-a ales a doua variantă.
Din păcate, prea puţini sunt cei care vor şti povestea pelicanului expus în muzeu, pentru delectarea privirilor vizitatorilor….

(Vezi si http://www.formula-as.ro/2009/853/ecologie-14/o-crima-in-delta-dunarii-10681 )