Problema deşeurilor în Mila 23, rezolvată: preotul satului, Leontin Stanilov, le-a venit de hac
Cât de ecologică e însă soluţia, rămâne de văzut!
Inima Deltei, satul de pescari Mila 23, care până nu demult era punctul principal de atracţie pentru turiştii veniţi să se piardă în liniştea şi frumuseţea sălbatică a Deltei, îşi pierde treptat, dar sigur, din strălucire. Munţii de gunoaie care domină satul şi împrejurimile alungă turiştii
străini. Românii sunt printre ultimii care par să nu dea importanţă acestui aspect. Dar problema pare că şi-a găsit o rezolvare!
Mizerie multă, spaţiu de depozitare ioc! Autoritatea publică locală, respectiv primarul comunei Crişan, Vaniuşa Artimov, s-a declarat copleşit de realitate. Toate încercările lor de a-şi gospodări gunoaiele au dat greş. Rampă de gunoi nu au voie să facă, fosele pensiunilor se cer golite, şi toate pleacă… în Dunăre. Singurele măsuri luate (şi acelea coercitive…) au fost ale Gărzii de Mediu, care a aplicat cu generozitate amenzi.
“Am vrut să facem pe cont propriu o rampă, dar nu ne-a fost autorizată. Mai mult, am fost amendaţi pentru idee. Am vrut să amplasăm rampa de gunoi în extravilanul localităţii, dar nu se poate, că e domeniu de interes naţional, e pe teritoriul A.R.B.D.D. În intravilan… unde să o amplasăm? Lângă debarcader, că acolo ar fi loc, dar nu se poate. Garda de Mediu vine direct cu amenzi, este o mare problemă, pentru că noi suntem localnici şi nu avem alternativă”, afirmă primarul Artimov.
Cei din Primărie vorbesc despre celebrul sistem de gestionare integrată a deşeurilor, care va fi funcţional, dacă ar fi să dăm crezare autorităţilor, abia în luna august a anului viitor. Dar până atunci…?
Planuri măreţe pe gunoaie
Totuşi, alternativă există. Preotul satului a găsit rezolvarea acestei probleme. O rezolvare originală şi practică. În centrul satului, vis-a-vis de casa parohială, se întinde pe o suprafaţă destul de mare o baltă de toată frumuseţea. Este vorba despre o groapă în care sătenii obişnuiesc să arunce tot ce le prisoseşte, de la electrocasnice uzate până la conţinutul foselor… Ideea salvatoare a preotului Leontin Stanilov este umplerea gropii cu deşeuri şi apoi acoperirea ei cu pământ. Ideea i-a venit din disperare. Mirosurile emanate de groapa aflată la un băţ distanţă de casa lui l-au forţat să găsească o soluţie.
“Deocamdată este o groapă care pute. Eu am un vecin care face turism şi aruncă din fosa lui când se adună şi vara nu pot să deschid geamul de miros. Sticle, stuf, pungi, tot ce este, o să aduc aici şi o să o astup”.
Pentru că groapa respectivă este chiar în centrul satului, într-o zonă tranzitată permanent de localnici şi turişti, prima măsură pe care a luat-o preotul a fost împrejmuirea terenului, pe care ar vrea să îl cumpere. În acest sens, a depus documentaţia la Primăria Crişan, pe ai cărei angajaţi îi acuză de tergiversare. “Am depus de anul trecut cerere la Primărie şi nu mă bagă în seamă. Nu ştiu ce vor, poate vor să le dau bani ca să îmi ia cererea în calcul…”.
Plan de viitor? Cu siguranţă, şi încă unul îndrăzneţ: “Vreau să iau groapa, să o cumpăr, să fac acte de la Primărie şi să o iau. Nu rămâne ea aşa, o să o gospodăresc eu ca să nu mai fie. Arunc gunoiul, apoi o să îi dau foc, o să pun stuf, când o să am bani o să aduc pământ. Am un băiat de 18 ani şi vreau să îi fac o casă. Sigur că se poate construi,
ce-i drept numai pe jumătate din teren. Cealaltă jumătate rămâne pentru păsări, pentru gospodărie, vedem noi. Dar să nu mai pută! Eu sunt gospodar şi cred în ceea ce fac!”.

“Doriţi cazare?”, te întâmpină la debarcader un cor închegat de voci.
Vaporul pasager a acostat la Sfântu Gheorghe şi mulţimea se omogenizează – cei coborâţi de pe vapor cu localnicii care îşi oferă serviciile.
Tanti Maria are o casă curată şi nu ar primi turişti în alte condiţii, dar în ultima vreme a rămas singură, fetele i-au plecat, moşul s-a dus… “Şi-apoi, primesc unii turişti în nişte camere ca vai de lume. La mine e curat, răcoare, de ce să rămână camerele goale?”. ***
Lucrurile nu s-au schimbat prea tare în privinţa satului. S-a schimbat primarul şi ideologia de dezvoltare a localităţii. Deocamdată nu este sigur dacă în zona zero a comunei va mai fi construit hotelul planificat de fosta conducere a Primăriei sau dacă terenul acela va rămâne multă vreme o pată pe obrazul înfrumuseţat cu pavele şi parc de joacă pentru copii al satului.
Lucrurile au rămas însă la fel pentru pescarii din zonă: noapte de noapte ies pe Dunăre şi de aici pe mare pentru a se întoarce la primele ore ale dimineţii cu captură bogată. Indiferent de peştele pe care ţi-l doreşti – de la roşioară şi până la păstrugă – găseşti la pescarii cu pielea arsă de vânt şi de soare, cu accentul tipic zonei şi cu un aer obosit.
***
Gusturile celor veniţi la Sfântu, deşi s-au mai cizelat, au rămas aceleaşi. Dimineaţa atrag ca un magnet plimbările promise de proprietarii rapidelor sau ai bărcilor cu motor în sălbăticia Deltei. Dacă respectă un anumit program, turiştii au mari şanse să ajungă în Meleaua Sfântu Gheorghe – o zonă plină de păsări – sau să ajungă în apropierea Insulei Sahalin, una din zonele strict protejate ale R.B.D.D.
În lipsa unei asemenea excursii, marea este principala atracţie. Din nefericire, nici plaja sălbatică de la Sfântu nu a scăpat de invazia civilizaţiei: şi aici au apărut odioasele A.T.V.-uri, cu care “se dau” mândri flăcăii satului. Contra cost, oricine poate da o tură de plajă, poate atrage privirile – de cele mai multe ori dezaprobatoare ale celor veniţi aici pentru linişte şi relaxare. În paranteză fie zis, ca şi la Sulina, autorităţile se autosesizează în cel de-al 12-lea ceas, dar în niciun caz nu vorbim de autoritatea locală.
Referitor la acest subiect, noul primar al comunei, Valentin Sidorencu, spune că nu a autorizat o asemenea activitate pe plajă şi că, oricum, plaja nu ţine de Primărie. Totuşi, din politeţe pentru turiştii deranjaţi de prezenţa A.T.V.-urilor, Poliţia comunei urma să facă o vizită proprietarilor bucureşteni. În cazul în care aceştia ar fi în Sfântu….
***
Satul este rece, cu un număr impresionant de case părăsite. Unele sunt puse în vânzare, dar preţurile sunt oarecum prohibitive – un metru pătrat de teren variază ca preţ între 40 şi 50 de euro. Chiar şi aşa, afluenţa turiştilor pe timpul verii determină proprietarii de pensiuni să investească.
De pe vapor sunt coborâte materiale de construcţii – până în toamnă, spune un localnic, casa îi va fi gata şi, cu puţin noroc, vara viitoare îşi va putea recupera investiţia.
Chiar dacă oportunităţile oferite tinerilor nu sunt prea mari, cei mai mulţi sunt mulţumiţi că pot câştiga un ban muncind în camping. E loc pentru toată lumea, iar vacanţa e destul de lungă. Despre preocupările lor spun multe versurile rămas pe tabla laboratorului de informatică: “Ivanca te Ivanca / Rubaşca veşevanca….”

Mirela BACIU

Ţevi astupate în iminenţa sosirii unor personalităţi politice importante sau, şi mai simplu, nepăsare. Oricum i-am spune, vorbim despre acelaşi lucru: apa potabilă pentru locuitorii deltei rămâne apa din Dunăre sau din fântânile a căror apă nu este sigură pentru sănătatea oamenilor. Până când, e greu de zis.

Trei din cele trei fântâni

existente în C.A.Rosetti au plăcuţe care avertizează asupra faptului că apa nu este bună de băut. Locuitorii ignoră avertismentul şi folosesc apa în gospodării: „Doar nu o să mor de sete lângă fântână pentru că scrie că nu e bună apa! Beau, că nu am încotro…!”, spune o localnică din C.A.Rosetti. Aurora Cârlan este angajată a Primăriei comunei şi se ocupă de achiziţii. „Nu mai ştiu sigur anul în care a fost demarat proiectul de investiţii pentru alimentarea cu apă, dar a trecut ceva vreme. Au adus nişte ţevi, dar erau crăpate, iar pentru că nu au mai fost bani şi nici nu am mai primit alţii proiectul a rămas neterminat. Ni s-a zis că este nevoie de un nou proiect, că trebuie să se foreze puţuri cu cişmele, că sistemul vechi, cel cu ţevile îngropate nu mai e bun”.

Iminenţa vizitei primului ministru, Călin  Popescu Tăriceanu, a antrenat autorităţile locale din C.A.Rosetti să se mişte mai cu talent. Mai precis, după ce aproape doi ani au stat cuminţi lângă şanţurile săpate în eventualitatea finalizării proiectului, ţevile au fost îngropate, pentru a da bine la imagine. Deontologic sau nu,  chiar nu a mai contat…

În prezent, „magistrala” e îngropată de la Sfiştofca, prin Rosetti cu oprire la Letea. Există şi staţia, amplasată pe malul Canalului Sfiştofca, dar vorbim doar de construcţie, neutilată.

Soluţia pe care au găsit-o autorităţile centrale este forarea unui puţ în Rosetti – locaţie aleasă strategic, pentru că aici este şcoala, spun cei din Primărie – puţ pentru care au fost alocaţi bani din fondul de rezervă al Guvernului.

„Nu avem reţea de apă potabilă,

dar avem hidrofoare. Bine, acesta este un aspect pe care nu îl spunem turiştilor…, ei sunt convinşi că apa nu este direct din Dunăre. Şi apa din bucătărie şi cea pentru baie e adusă tot din Dunăre, dar noi ne-am obişnuit, pentru că nu avem încotro”, spune administratorul unei pensiuni din Mila 23. Şi aici proiectul de alimentare cu apă a avut de suferit. Doar că aici sătenii îl acuză pe primarul Vaniuşa Artimov de rea credinţă, în sensul că acesta nu ar fi acordat atenţia cuvenită dezvoltării în egală măsură a satelor comunei Crişan. Apă potabilă nu e nici în Caraorman, dar la Mila 23 situaţia este mai neplăcută. Mai ales că satul este frecventat tot anul de turişti, iar activitatea de turism impune câteva norme elementare de igienă.

„Milanezii” sunt nemulţumiţi de modul în care se desfăşoară lucrurile, dar prezintă lucrurile în glumă: „Anul trecut aveam perspective de metrou în sat, săpaseră pentru sistemul de canalizare. Tot satul era împânzit de şanţuri, devenise deja o problemă pentru sătenii sau turiştii mai puţin lucizi care se avântau seara prin sat. Pentru că şanţurile erau destul de adânci, unul de-al nostru a stat o noapte întreagă căzut în şanţ, până l-au recuperat dimineaţa”, spune Petrică Trofimov.

Acest pericol a fost eliminat, în sensul că pe strada principală (impropriu zis…) şanţurile au fost astupate. Nu vă imaginaţi că au fost îngropate ţevi de canalizare. Nu, doar şanţurile, pentru că nu dădea bine la imagine…. Apa şi canalizarea…. o să vină, probabil în mandatul viitorului primar!

O posibilă explicaţie ar fi

dezinteresul autorităţilor locale pentru asemenea proiecte. Sau faptul că fondurile bugetare pentru investiţiile de infrastructura din satele Deltei, alocate de Guvernul României în iulie 2007 s-au blocat datorită disputei dintre autorităţile judeţene şi cele guvernamentale. Mai concret, datorită faptului că secretarul de stat din Ministerul Mediului şi Dezvoltării Durabile, Ana Lucia Varga, a condiţionat virarea în conturile Consiliului Judeţean Tulcea şi a primăriilor din Delta a sumei de 17 milioane de euro de cedarea a 71.000 ha agricole şi piscicole administrate de CJ Tulcea pentru a fi reconstruite ecologic.

Suma menţionată este destinată realizării instalaţiilor de alimentare cu apă potabilă şi de canalizare în toate localităţile din perimetrul Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării, dar şi pentru realizarea unui sistem integrat de colectare a deşeurilor.  

La capatul unei calatorii in salbaticia canalelor Deltei, la capatul canalului Caraorman te intampina unul dintre cele mai oribile peisaje ale Deltei: schelete hade ale unor constructii de beton – silozuri, hale, magazii sau cazemate niciodata terminate, cu conductele si jgheaburile de ciment aferente – guri de puturi sau de canal de mult infundate, si un complex de sase blocuri degradate care nu au apucat sa fie locuite de muncitorii carora le erau destinate.
Satul, peisaj dezolant
Caraorman este amplasat in inima Deltei Dunarii, intre Bratul Sulina si Bratul Sfantu Gheorghe, la capatul Canalului Caraorman, ce se desparte de Dunare in apropierea localitatii Crisan.
Canalul Caraorman este si el o reminiscenta a megalomaniei comuniste, fiind sapat expres pentru amenajarile de santier, accesul utilajelor, al miilor de tone de materiale de constructii si, ulterior, pentru transportul barjelor ce urmau sa care nisipul pe Bratul Sulina, la vremea respectiva proiectul dovedindu-se devastator pentru ecosistemul Deltei Dunarii.
Satul este singura asezare din aceasta zona, iar imaginea oferita de ruinele care se doreau a fi, initial, cel mai mare combinat de sticla din Europa – datorita dunelor de nisip din zona – pun pe fuga turistii.
De 18 ani oamenii locului asteapta o minune, una care sa ii scape de monstruozitatea ramasa in urma ideii marete. Schimbarea regimului in Romania nu a adus localnicilor schimbarea in bine pe care o asteptau, dimpotriva.
Din tot arsenalul de la Caraorman au fost transferate Santierului Naval Mangalia doar doua macarale portuare, restul utilajelor si instalatiilor au fost … prada de razboi. Localnicii sustin cu tarie faptul ca ei nu au luat nimic, ci ca altii ar fi furat. Ce a mai ramas a fost concesionat unei firme private, care a vandut la fier vechi tot ce se putea vinde si a plecat fara sa ii pese de clauza contractuala potrivit careia locul ar fi trebuit curatat.
Ruinele alunga turistii
Satul se intinde pe o lungime de doar 3,5 kilometri si aproximativ 500 de metri latime si este situat pe grindul Caraorman. Populatia satului – aproximativ 500 de persoane – este formata din ucraineni, oameni gospodari si ospitalieri, care au ca ocupatie principala pescuitul.
Turism se face, dar la o scara foarte mica. Doar trei pensiuni sunt disponibile in Caraorman, iar sperantele de dezvoltare sunt infime. Alexandra Terente, proprietara unei case de oaspeti in Caraorman spune ca peisajul dezolant alunga turistii. Cei care vin aici ori nu stiu la ce sa se astepte, ori vin pentru padure, pentru pescuit.
Alaturi de renumitele vestigii ale -fabricii de nisip”, pe un teren nisipos de origine marina, s-a dezvoltat o padure de stejari unde se afla cel mai mare stejar din Delta, cu o varsta de 400 de ani si o circumferinta de patru metri. Padurea are un aspect subtropical datorita plantelor agatatoare si lianelor care ajung la lungimi de 25 de metri, iar dunele de nisip si vegetatia saracacioasa de pe dune contrasteaza puternic cu vegetatia luxurianta din restul Deltei.
Si blocurile au ramas pana azi in voia soartei, desi cu aproape patru ani in urma, acestea au fost cumparate la licitatie -de o firma din Constanta”. Primarul comunei Crisan, de care apartine Caraormanul, se declara invins de situatie. -De cand a cumparat blocurile, firma constanteana nu s-a atins inca de ele. Pana nu li se da in proprietate si terenul aferent, noii proprietari nu se vor apuca de repararea si finalizarea blocurilor. Eu nu pot sa le vand terenul, pentru ca nu am competenta”, spune primarul Vaniusa Artimov. Acesta a identificat si o solutie: preluarea imobilelor de catre Primaria Crisan, -dar nimeni nu vrea sa ne asculte, sa ne sprijine cumva.”
Investitii inutile si… ilare
In octombrie 2004 s-au finalizat lucrarile de constructie a unei sosele de legatura intre localitatile Crisan si Caraorman. Proiectul, finantat prin programul SAPARD, este o initiativa laudabila, dar atat timp cat nu este rezolvat accesul catre Crisan, soseaua este perfect inutila: intra in Caraorman doar pe o portiune de 300 de metri si nu este continuata pe strada principala, considerata coloana vertebrala a localitatii. Indicatoarele de curba periculoasa, limitare de viteza si borna kilometrica dau un aer modern soselei construite.
Aerul ilar este dat de gafele de montare a indicatoarelor: prima borna indica o distanta de noua kilometri pana in Crisan, iar indicatoarele de limitare a vitezei sunt puse exact invers, adica limiteaza viteza in afara localitatii si anunta sfarsitul limitarii de viteza la intrarea in localitate…
O alta investitie celebra este cea de-a doua scoala, construita in completarea vechii unitati scolare din localitate. Si ca o ironie, dupa constructia acesteia, finantata tot printr-un program SAPARD, din toamna lui 2005, din cauza lipsei de elevi cele doua scoli din Caraorman sunt nefolosite…

Departe de aglomeraţia urbană, Chilia Veche este una din locaţiile care oferă avantajul unei naturi fascinante şi a unei atmosfere din vremuri apuse. În deltă – de multe ori spre exasperarea turiştilor – timpul nu este atât de măsurat, şi pare a nu avea aceeaşi valoare ca în alte zone ale ţării.

Din păcate, izolarea geografică a comunei este dublată de marginalizarea economică, medicală şi educaţională. Un cabinet stomatologic, un cabinet medical şi o alternativă de dezvoltare economică printr-un atelier de împletituri de papură au fost oferite de Fundaţia Principesa Margareta. Totuşi, e nevoie de mult mai mult…

Puţină istorie

Localitatea Chilia Veche are un început neprecizat, neavând documente care să-i ateste ”data naşterii”. Vechea cetate de margine de ţară a avut cu ani în urmă o viaţă înfloritoare. Romanii au botezat-o Achillea, semn că era o aşezare destul de mare, iar pe vremea ocupaţiei turceşti, localitatea purta denumirea de Eskil – Kale.

Pentru denumirea purtată pe vremea romanilor localnicii au explicaţii cu adânci rădăcini în mitologie, pe care le servesc doritorilor cu seriozitate, la modul următor: în baza unor surse istorice oarecum vagi, numele de Chilia – în forma Achillea, vine de la numele lui Achile, eroul războiului troian, cel care, după ce a fost lovit de săgeata pornită din arcul frumosului Paris, a fost adus de mama sa, zeiţa Thetis, pe insula Leuce, unde a trăit şi după moarte. Firesc, la urma urmei, fiul unei zeiţe a mării nu poate să moară aşa, oricum. ”Aici a trăit şi după moarte, împreună cu soţia sa, Elena din Egipt, şi i s-a înălţat aici şi un sanctuar. Leuce este, poate, Insula Şerpilor din Marea Neagră”, explică solemn moş Terente, un locuitor al comunei.

Totuşi, primele menţiuni despre existenţa acestei aşezări datează din sec X, şi descriu una dintre cele mai mari şi vechi aşezări umane din Delta Dunării, dar şi o zonă foarte bogată datorită pescuitului de sturioni. Apare în hărţi medievale, aici desfăşurându-se activitatea negustorilor genovezi de la gurile Dunării, urmele arheologice vorbind de existenţa pe aceste locuri a unei cetăţi genoveze. Se observă doar şanţurile de apărare ale cetăţii şi intrarea de la bifurcaţia canalului Chilia – Batag şi Tătaru.

Prezentul, mai puţin generos

Dacă în vechime puterea comercială deosebită de care dispunea aşezarea (sec. al XIII-lea şi al

XIV-lea) îi permitea să emită monedă proprie, cunoscută sub numele de “asperi de argint de Chilia”, prezentul nu este la fel de generos, dovadă fiind traiul destul de chinuit locuitorii de aici duc un trai destul de chinuit. Ameninţarea autorităţilor cu stoparea pescuitului comercial nu este altceva decât o joacă cu nervii pescarilor de aici, iar prohibiţia la sturion este o măsură care îi afectează în mod direct. Aducând în discuţie şi iminenţa interzicerii vânătorii pe teritoriul Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării, localnicilor pare să nu le rămână nimic.

Nici turiştii nu se înghesuie pe acest braţ al Dunării, mai puţin spectaculos decât celelalte două şi mai puternic industrializat. Totuşi, pensiunile îşi fac încet loc în peisaj, iar oferta pentru distracţie are în menu pescuit, vânătoare, aventură: ”Doritorii de aventură pot alege o excursie cu canoea sau cu şalupe rapide. Canoea este preferată de turişti pentru că este silenţioasă, uşor de manevrat, stabilă şi permite apropierea de păsări şi de oricare alte vietăţi”, spune proprietarul unei pensiuni din Chilia Veche. Nu plânge lipsa turiştilor, dar este convins că se poate şi mai bine de atât, mai ales că în Chilia se poate ajunge şi cu autoturismul, nefiind condiţionat de mersul pe apă.

O atracţie turistică o reprezintă biserica ortodoxă din localitate, înaltă de 52 metri, un adevărat gigant faţă de zonele joase din jur. Localnicii spun că pe locul ei s-a aflat iniţial o bisericuţă din lemn, iar noul lăcaş a fost ridicat în… 35 de ani. Aceasta este o posibilă explicaţie şi pentru faptul că această construcţie îmbină trei stiluri arhitecturale – gotic, slav şi românesc.

Deşi sezonul turistic în deltă se întinde pe tot parcursul anului, cu mici pauze, proprietarii pensiunilor sunt în aşteptarea primăverii. Sau altfel spus, în aşteptarea afluxului de turişti.

Tulcea – poarta de intrare in Delta Dunarii. Suna bine, nu?

Multe se pot spune despre Tulcea, numai ca este un oras care respecta normele “eco” nu. Realitatea tulceana este ca oamenilor nu prea le pasa de poluare – si aici avem un gigant poluator, Alum-ul care, speram, va fi in cele din urma inchis. Pana la urma, chiar nu suntem fanii ploilor acide, zau asa! Mai sunt si alti giganti, dar pe astia ii lasam in pace. Poate cu alta ocazie…

In rest, delta. Lipsita de un sistem de gestionare a deseurilor. Un paradis de care semenii nostri isi bat joc cu nerusinare…

Revin.