Odata, pe timpuri stravechi si domoale, cind parcă si soarele rasarea mai devreme, undeva departe, in lumea împînzită de codri, sub obrazul unui munte batrîn, ba chiar în pîntecele lui, în nesfârşite peşteri săpate de rîuri demult uitate, îşi aveau sălaşul locuitorii bărboşi şi pîntecoşi al unui tainic regat al piticilor.
Ei erau cuminţi si harnici si în lumea lor nu găseai niciodata vrajbă sau întristare. Ehei, si multe minunăţii scoteau ei la iveală din măruntaiele muntelui, dar si mai multe făureau cu mâinile lor dibace, care stiau rostul dălţilor, ciocanelor, iar la nevoie si pe cel al săbiilor scurte si lucitoare, al bărzilor tăioase şi al arcurilor ce şuierau săgeti nevazute.
Iar cind o dată pe an se arătau in satele din lumea oamenilor, era intotdeauna lucru de mirare. Si ce se mai stringeau târgoveţii in jurul cetei de pitici care-si scormoneau samarele de rodul muncii din noaptea peşterii.
‘Ia te uita ce limpezi sunt potirele astea de clestar!’, se mira cite un tirgovet iesit in lume in straie de sarbatoare.
‘Ho, ho, ho! Limpezi si pastreaza apa mereu rece si proaspata. Iar vinul il face mai dulce sau mai amar, dupa inima stapinului!’, raspundea Regele Piticilor, batrînul Gorn, cu barba alba ca neaua si frumos împletită.
Si cum straluceau piticii in armurile lor de argint peste care aveau aruncate pe umeri mantii largi din piei de caprioara, de mistreţ ori de urs, legate pe piept cu lanţuri grele de aramă si strânse cu catarame de aur! Si cit de veseli le erau ochii si cit de sprintene miscarile!
‘Ia te uita cum luceste in soare colanul acesta!’, a zis o tinara domniţă cu vocea ei încă mlădie.
‘Ba la lumina lunii luceşte si mai dihai!’, a ris Regele Gorn cu şiretenia celor mai bine de doua veacuri ce-i albiseră barba. Si fără să mai şovăie, cu un zimbet bun sub musteaţa-i stufoasă, regele îi şi puse in palma cea albă a domniţei colanul cel de argint cu pietre albastre si ea-l privi uluita.
‘Un dar, din dărnicia bătrinului munte!’, a strigat Gorn, făcînd o plecăciune, iar sătenii au izbucnit in urale. Caci de atita vreme de cind faceau negoţ cinstit cu oamenii din satele din vale, piticii ştiau să le câştige bunăvoinţa şi încrederea.
‘Da’ pe suliţa asta, ciţi galbeni?’, a intrebat un strajer tinăr si vinjos punînd mîna pe o suliţă de aramă.
‘Da’ pe scutul asta rotund si impodobit cu cerbi care zici ca sunt aievea?’, a intrebat un altul.
‘Da’ pe brăţara asta de piatra verde?’, s-a băgat si un bogătan care voia ,chipurile, sa-i facă o bucurie nevestei.
Da’ pe aia, da’ pe ailalta, da’ pe cealalta….si asa, piticii abia isi desfăceau marfa că şi o preschimbau in cele trebuincioase vieţii peşterii- niscai butoiaşe cu vin, cu brinzeturi ori miere, suluri de pinzeturi groase, saci de fructe proaspete sau uscate si cite si mai cite!
Si asa, o zi, cel mult două stăteau piticii în mijlocul târgoveţilor mai inalţi ca ei, dar mai puţini la ani, apoi luau calea codrului si a muntelui, mânând de căpestre neasemuiţi cai sălbateci incărcaţi cu toate cele şi care ascultau de vorba şi de mângâierea piticilor ca prin farmec.
‘Se spune că pe ei nu-i atacă fiarele nesătule ale codrului!’, murmura cu vocea intrebătoare cîte un ucenic de vînător ce abia prindea tainele urmei.
‘Si-apoi las’ ca de s-o nechibzui vreo ceată de lupi sa-i încerce, n-ar fi de mirare să se aleagă fără blănurile cele cenuşii. Căci ştiu jupânii pitici sa-şi facă de folos săbiile cele scurte şi arcurile cele curbate!’,socotea cite un tîrgoveţ mai ştiut.
‘Să nu vă uitaţi în ochii cei mari şi negri ai piticilor. Că n-o să aveţi noroc în dragoste!’, arunca vorba şi moaşa satului înspre fetele numai bune de măritat ce-şi încercau cu drag noile odoare femeiesti cu care aveau să se fălească la petreceri.
Dar piticii ce-şi duceau încet incet spre umbra codului caii sălbatici încărcaţi cu samare chibzuit aşezate, lăsau in urmă toate aceste vorbe, asa cum le lăsau în fiecare an, cînd urcau îndărăt de prin sătucele risipite sub poalele muntelui.
Oare unde şi-or avea sălaşul?, se întrebau în urma lor oamenii, privind cu teamă şi mirare spre crestele mereu înzăpezite ale munţilor, acolo unde doar balaurii, duhurile vîntului si vulturii se mai încumetau.
Si îndată ce iarna cădea peste inălţimi, piticii zăvorau cu descîntece grele poarta muntelui si se trăgeau spre adîncuri mai calduroase, unde vesel sunau dălţile ce desenau şiraguri de flori pe bolţile de piatră cenuşie, ciocanele ce băteau săbiile încinse in foc şi armurile cele mai trainice, glasurile şoptite ale giuvaergiilor ce şlefuiau cu migală pietrele cele scumpe, dar şi cîntece vechi ce povesteau de lucruri de mult petrecute.Toate erau bune si tainice si parcă şi piatra era mai moale!
Intr-una din acele zile insă, Regele Gorn se hotărî să viziteze sălile comorilor regatului. Acestea erau cele mai tainice sali ale muntelui, cufundate in adîncimi tăioase şi de negîndit, la care ajungeai pe căi si pe pasaje secrete, multe din ele neştiute nici măcar de cei mai vechi locuitori ai peşterilor.
Ba unele intrări erau vrăjite, că dacă le treceai pragul fără voie, îndată adormeai intr-un somn adînc, iar in sala tronului suna un clopoţel de argint si regele degrabă trimitea din străjile sale credincioase să vadă de cele intâmplate.
‘Să mergem in sălile cele ascunse ale comorilor!’, zise Gorn şi-şi luă cu el pentru aceasta zece din gărzile cele mai straşnice.
Si se asternura ei pe drum inspre sălile din adinc, mergînd multă vreme in tăcere, doar in pîlpâiala torţelor ce risipeau o mireasmă plăcută, de cetină şi în drumul lor trecură peste nenumărate podeţe înguste, din piatră, de sub care se auzeau susurând pâraie si izvoare ce necontenit sfredeleau piatra neclintită a muntelui.
Iar gărzile se dovediră şi ele trebuincioase, căci într-un loc un stol de lilieci negri si uriaşi săriră asupra neaşteptaţilor şi neanunţaţilor musafiri bărboşi şi mici de statură.
‘Afurisite lighioane, bine că am isprăvit cu ele!’, spuse un străjer bătrîn, vînjos si noduros, vârându-si sabia în teaca.
Căci liliecii simţind pe pielea lor dîrzenia bravilor pitici si tăria oţelului lor cel mai bun, se împrăştiară speriaţi, care încotro.
‘Nu credeam să crească aşa de mari, netrebnicele lighioane!’, se miră un altul, împingând cu piciorul , intr-un hău adînc, leşul unui liliac negru de mărimea unei gîşte sălbatice.
‘He-hei, bunul meu prieten, e semn că ne apropiem de sălile comorii!’, găsi Regele Gorn de cuviinţă să spună şi-l bătu prieteneşte pe umăr.
‘Peste puţin, vom intra în încăperile unde Regele Şerpilor şi neamul său îşi au sălaşul!’, mai murmură Gorn, cu voce domoală, ca pentru el.
‘Regele Şerpilor?!’, se cutremură una din gărzi şi-şi cumpăni în mâini barda tăioasă.
‘Nu va fie teamă, căci demult-demult, regii noştrii din străvechime s-au înţeles cu neamul cel şerpesc. Le-au dat voie să-şi facă sălaşul aici, în aceste locuri de nepătruns, iar de atunci neamul şerpilor stă strajă comorii, dar şi nouă , de toate primejdiile adâncurilor. Căci înţelepţii şerpi ştiu că muntele are multe taine.’, zise Gorn si gărzile îl priviră cu multă admiraţie, pentru înţelepciunea lui.
Si iarăşi mai merseră ei ce mai merseră, pînă ce ajunseră la nişte trepte albe din marmură, ce dădeau într-o sală largă şi înaltă, cu zeci de coloane subţiri, sculptate la colţuri cu capete de balauri cu limbile despicate.
Pardoseala acelei încăperi era toată făcută numai şi numai din rubine scânteietoare, ce în văpaia torţelor lăsau în aer o sclipire sângerie. Iar de undeva, din ecourile cele largi şi netulburate ale sălii, şoapte reci şi înfiorătoare se înfiripară ca într-un cântec sfâşiat.
‘Ce-a fost asta?! Jur că parcă m-a atins cineva pe umăr! , a strigat cu nedumerire şi mânie fioroasă un pitic bărbos si încruntat.
Pe dată scoase Gorn, de sub mantia lui, toată numai din blănuri de vulpe, o sticluţă subţire, cu o licoare fermecată şi le dădu tovarăşilor de drum câte o înghiţitură.
‘Am coborît aici acum zece ierni, şi la fiecare zece ierni, fiecare rege al neamului nostru va coborî, dupa rânduiala cea lasată nouă de regii cei acum adormiţi. Căci nu se cade să tulburăm mai des neamul şerpilor şi lumea ascunsă a duhurilor!’, rosti Gorn şi vorbele sale se repetară larg în aerul umed, acum liniştit.
Dar pătrunseră ei mai departe în încăperea cu pardoseală de rubin şi gărzile, înzdrăvenite de licoarea fermecată, căutau acum în jur cu uimire. Şi se mirau şi se minunau nespus şi cu gurile căscate de balaurii cei de piatră, de şerpii împletiţi în bolţile legănate ale peşterii şi de şoaptele cele de nicăieri, care-i însoţeau la tot pasul.
‘Unde eşti, Rege al Şerpilor, grozav prieten al neamului meu?!!!’, strigă cu măreţie regeasca Regele Gorn. În zadar însă, că nu primi răspuns. Doar pereţii reci dădura parcă un vaier susurat, iar regele se încrunta puţin.
Erau acum într-o sală rotundă unde în mijloc, trei stâlpi de smaragd verde ca frunza şi limpezi ca sticla, străluceau în tăcere. Alţi stâlpi, mai mici, din granit gri, înconjurau ca nişte dinţi ascuţiţi stâlpii cei de smaragd şi dădeau un aer de mare taină încăperii.
‘În multe răstimpuri, venind aici, în încăperile de jos, m-am întâlnit cu Regele Şerpilor si de fiecare dată i-am adus în dar o coroană nouă. De aici işi conducea el regatul, ca stăpân al lucrurilor neştiute şi de aici se sfătuia cu mai-marii din neamul şerpilor şi aici se chibzuiau de cele ce se întâmplă atât în întuneric, cât şi la vederea soarelui şi sub raza blândă a lunii.’, stărui Gorn, ţinând în mâini o cunună de aur.